Sostakovici forever

Nu am avut niciodata nevoie de o pregatire psihica ori sufleteasca pentru a asculta mare parte din muzica lui Sostakovici, asa cum s-a intimplat si se intimpla in cazul altor creatori importanti. Cu Mozart, spre exemplu, nu ma pot acomoda oricind – e prea mult zimbet si usuratate „frivola”, prea multa lumina ori substanta dramatica prea densa, pentru a fi dispus oricind sa le receptez. Dar in orice moment, o simfonie, un cvartet sau un concert de Sostakovici imi trezeste imediat interesul, „lipindu-se” starii mele interioare sau modelind-o. E posibil sa fi exprimat in aceste cuvinte omagiul suprem la adresa unui compozitor care acum ar fi implinit o suta de ani de viata.
Am descoperit muzica lui Sostakovici ascultind, la saptesprezece ani, Simfonia a XI-a, „Anul 1905”. Ingradirile de ordin calitativ ale discurilor vechi, editate cu multe decenii inainte in fosta Uniune Sovietica, nu au opus niciodata rezistenta impactului emotional nascut inca de la primele note. Rar mi s-a intimplat, de atunci, sa simt climatul sumbru, anxios, redat atit de clar si de simplu, ca in inceputul monumentalei simfonii. Tot ce a urmat – semnalele trompetelor, „imaginea” innegurata de armoniile reci ale instrumentelor de coarde, avertismentul timpanelor, cintul trist al flautelor, acumularea tensiunii la toate compartimentele orchestrei simfonice, importanta acordata contrabasilor in expunerea liniilor melodice (partea I), tumultul dramatic (partea a II-a), contramelodia -comentariul de o mare poezie si forta lirica a unui cunoscut cintec de inmormintare, arcurile melodice ajunse la incandescenta sonor-expresiva ce pare a depasi maretia scriiturii wagneriene (partea a III-a), dinamismul revolutionar al temei melodice si a ritmului de mars, tempo-ul galopat (despre care aveam sa aflu repede ca este o marca a stilului compozitorului), toata cavalcada de melodii, armonii, ritmuri si sonoritati tari, taiate abrupt, militareste – aveau sa compuna profilul unui compozitor de care nu am mai putut face nicicind abstractie.
Chiar daca am ascultat, putin timp mai tirziu, Simfonia a X-a, tot prin mijlocirea unei inregistrari modeste din punct de vedere tehnic, poezia si forta cu totul speciale ale muzicii lui Sostakovici au ramas aceleasi. Sigur ca valoarea dirijorilor a avut importanta ei, Evgheni Mravinski si Constantin Silvestri avind stiinta si intelegerea deplina pentru dramaturgia, plasticitatea si modernismul pe care muzica lui Dmitri Sostakovici o are, dincolo de simplitatea scriiturii, de caracterul sau general romantic.
Familiarizat cu imaginea poetica sumbra sau gingasa a muzicii lui Sostakovici, imagine careia ii amir mereu nuantele bacoviene, am avut surpriza sa descopar pe una din fetele celor doua discuri antice, memorind Simfonia a XI-a, o inregistrare rara – Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra, in fa major, opus 101. Nu atit surpriza de a-l asculta pe compozitor interpretindu-si creatia, ci de a „atinge”, pentru o clipa, daca pot spune astfel, „miezul” sensibilitatii acestui muzician aparte. Tema pianului si comentariul ei sint atit de frumoase, contin atita lirism si delicatete de sorginte chopiniana, incit impresioneaza. Impresioneaza cu atit mai mult cu cit Sostakovici a fost, in maniera de a cinta la pian, in felul de a fi ca om, de o discretie si o sobrietate ce-i ascundeau arcurile voltaice ale sensibilitatii. A putut fi compozitorul acuzat in 1957, cind a scris acest concert, ca este un epigon al romantismului? Poate fi acuzat astazi? Privit in contextul celor aproape o suta cincizeci de lucrari pe care le-a semnat, probabil ca partea a doua din concertul pentru pian este o respiratie infiorata pe care nici un creator, oricit de fidel modernitatii, oricit de reticent in a-si exprima simtul liric, nu si-o poate reprima. Iar post-modernismul nostru cind exasperant, cind salvator ne intredeschide o usa spre „padurea de mesteceni” pe care viteza aiuritoare o lasa atit de mult in urma.
Pomenind mai sus titlul neuitatului film al lui Waida, care mi-a inspirat finalul rindurilor despre muzica lui Dmitri Sostakovici, am ajuns la una dintre marile calitati ale creatiei sale – plasticitatea. Indiferent ca asculti prima simfonie, compusa la nouasprezece ani, concertele, cvartetele, creatia de scena (opera, balet, film), cele doua suite de jazz, cintecele, muzica naste imagini. Intreg spectrul universului de ginduri, sentimente si comportamente umane capata contur, ordine si expresie pe portative. Sigur ca, ascultind, gindul iti fuge si la Prokofiev, si la Stravinski. Dar e un gind de-o clipa, ce sfirseste prin a-i ramine fidel lui Sostakovici. Experienta recenta a auditiei celor cincisprezece simfonii a insemnat confirmarea impresiilor dintii si a celor adunate in timp. E izbinda cea mare a unui compozitor despre care cred ca va fi mereu actual.