Spectacol autumnal

Intr-un numar recent din Romania literara (34/2006), prozatorul Gabriel Chifu pornea – in articolul intitulat Vara 2006, teme romanesti – de la o ipoteza interesanta. Aceea ca noi, romanii, ne hranim, cu voluptate de dependenti, din fictiuni (ieftine), menite sa inlocuiasca faptele. Spunea, sugestiv, autorul: „Poate, fiindca nu sintem in stare sa faurim drumuri (Chifu discutase anterior starea jalnica a soselelor romanesti, adevarat soc cultural pentru cine vine sau revine in tara cu masina dupa un periplu european, n.m.), ne refugiem precar in povesti”. Citiva „regizori” (bine exersati in manipulatoarea arta de mise en scène) ne furnizeaza regulat noi „istorii” (sa le numim oare „istorioare”?), cu incitante motive epice, pe care le digeram, apatic ori isteric, in fata televizorului, minunindu-ne de exotismul lumii unde traim. Iata cum vede Gabriel Chifu intreaga chestiune: „Cum calca o pisica din piatra in piatra, asa pasim noi toti din poveste in poveste /…/, din criza in criza, din isterie in isterie. Cu inima strinsa, tensionati, urmarim la televizor /…/ rapirea ziaristilor, apoi salvarea lor, apoi campania anticoruptie, apoi descinderile acasa la Nastase, apoi fuga lui Hayssam, apoi demiterea sefilor serviciilor secrete si a procurorului general, apoi, deodata, aceasta noua tarasenie care ne incinge tuturor mintile in plina canicula – deconspirarea Securitatii. Daca toate aceste povesti ne sint livrate de niste papusari priceputi, din umbra, ei, magistralii autori ascunsi, probabil se prapadesc de ris, vazind cit de usor ne duc de nas, cit de usor urmam, teleghidati, ca in transa, directia pe care doresc ei s-o urmam. Reteta acestor povesti e simpla si seriala: nici o poveste nu ajunge la deznodamint, fiecare poveste nu se termina de la sine, ci prin inlocuire cu alta proaspata, care tine loc de rezolvare a saradei dinainte”. In fond, strategia descrisa de scriitor aici nu constituie o noutate pentru cineva initiat in tehnica „povestirii”. Epicul traieste mereu, cu precadere, din sugestiile sale suspendate si prea putin din finisaje. O poveste fundamental incheiata e, intotdeauna, un prilej de dezamagire si de irepresibila tristete pentru consumatorul ei, narcotizat numai si numai de indelungile aminari si suspansuri. In prelungirea indecisa se afla, de fapt, misterul telenovelei, de acolo deriva autoritatea de necontestat a povestitorului. „Povestitorii” Romaniei actuale cunosc foarte bine aceste dedesubturi asa-zicind „psihologice” si nu ezita sa apeleze la ele cu o nonsalanta absolut dezarmanta.
Si totusi – in amplul spectacol de variété organizat de puterea autohtona, de vreo doi ani incoace -, exista o (noua) poveste la care lipsa finalului ar putea crea, ultimativ, o stare de delir national (prin confuziile generate). Ea era amintita si de Gabriel Chifu si ocupa, de altfel, de mai multe luni, zona de maxim interes al presei romanesti. Este vorba despre desecretizarea dosarelor fostei Securitati. Dupa unda verde data de Cotroceni la „deconspirare”, lumea politica si mondena de pe Dimbovita (si nu numai) a inceput sa fiarba, ajungind curind la un clocot furibund. S-au dezvaluit, nu contest, lucruri uimitoare (cazul Mona Musca m-a socat, admit!), ce ar fi trebuit cunoscute cu ani in urma (intr-o societate normala, institutionalizata democratic). S-au pus pe jar vechi agenti ai totalitarismului, strecurati in structurile liberale. Cu toate acestea, impresia observatorului impartial, dupa saptamini bune de la declansarea „igienizarii”, ramine una de deruta si frustrare. Mai intii, „dosarele grele” (de deconspirat) par a fi alese dupa criterii politicianiste (asa-zisa „siguranta nationala” a functionat extrem de curios la Mona Musca – actualmente doar parlamentar -, intrata in colimatorul „demascarii” intr-un moment cind vocea sa critica atinsese un fel de apogeu anti-guvernamental), slujind intereselor „papusarilor” deja mentionati. Apoi, daca tot s-a pornit la drum cu „dosarele grele”, ar fi trebuit continuat tot asa. Din pacate, nu s-a aratat prea multa consecventa in aceasta privinta, sarindu-se usor pe spatii de impact minim (a inceput vinatoarea prelatilor, a ziaristilor si a sportivilor, declansindu-se o veritabila nebunie nationala). In plus, ne mai confruntam si cu un paradox teribil, semnalat si de alti comentatori. Am ajuns sa stigmatizam niste oameni (unii, cu adevarat, onorabili – iata, aflu cu surprindere despre colaborarea profesorului Sorin Antohi cu Securitatea!) ale caror nume au ramas consemnate pe listele negre ale politiei politice (fara sa stim exact faptele sau motivele – uneori greu de judecat – pentru care au sfirsit acolo), in timp ce fosti ofiteri de Securitate ne dau lectii de „patriotism” in mass-media, fac afaceri, politica ori isi desfasoara, ca si inainte de 1989, aceeasi activitate subterana. Nu ai cum sa nu te intrebi ce se ascunde in spatele acestei manipulari, cu atit mai mult cu cit singurul „curat si uscat”, in intreaga afacere, se arata a fi presedintele Traian Basescu, fost comandant de nava internationala (l-a primit si pe Ceausescu, la un moment dat, pe unul dintre vapoarele gestionate de el, daca nu stiati!), fost angajat in structurile socialiste ale comertului exterior s.a.m.d. Chiar vreti sa credem ca Securitatea racola copii de 11 ani (lucru confirmat de CNSAS) si nu avea nici cel mai mic interes pentru un astfel de personaj – caruia, vezi bine, i se cereau de catre sefi doar „rapoarte tehnice”? Cita vreme „deconspirarea” va avea un caracter politicianist, ma tem ca pasii spre normalizarea societatii romanesti vor fi mai degeraba pe loc.
Aflu insa, cu bucurie, ca singurul luptator leal (dupa parerea mea), in aceasta batalie deocamdata fara sfirsit, Constantin Ticu Dumitrescu, a propus o lege care ar putea, intr-adevar, reglementa lucrurile. El cere intocmirea unor „carti” ale Securitatii, unde toti cei aflati in arhive (ofiteri, agenti, colaboratori) sa fie publicati, impreuna cu datele necesare intelegerii tipului de activitate efectuat. Ar fi o masura benefica si nu foarte greu de realizat. Daca ea nu-l supara cumva pe cel mai inocent marinar roman din toate timpurile, Traian Basescu, nu vad de ce nu ar fi pusa imediat in practica.