Strigatul recuperat

Cu doi ani in urma, doua persoane inarmate si cu cagule pe fata patrundeau in plina zi prin cafeneaua Muzeului Munch din Oslo si sustrageau doua tablouri realizate la sfirsitul secolului al XIX-lea de Edvard Munch: „Strigatul” si „Madona”. Amenintandu-i pe gardieni si pe vizitatori cu armele, cei doi au fugit cu tablourile intr-un Audi negru. In urma identificarii celor care au oferit masina, declarind ca a fost furata, cele doua tablouri au putut fi recuperate la sfirsitul lunii trecute.
Timp de doi ani s-au facut tot felul de speculatii, iar presa a fost nevoita sa furnizeze informatii irelevante despre procesele pe rol intentate suspectilor. Reprezentantii muzeului ajunsesera chiar sa se distreze, oferind spre comercializare, in magazinul de suveniruri al institutiei, jocul „Misterul Strigatului”, pentru copiii de peste 6 ani, inspirat din evenimentele acestui incident, in care participantii joaca fie rolul hotilor, fie cel al detectivilor. La acuzele oficialitatilor, care au reactionat la aceasta speculatie comerciala cinica, sustinatorii proiectului au evidentiat partea educativa a acestui joc, care contine carduri cu imaginile a 36 de tablouri ale lui Munch.
Tabloul „Strigatul”, pictat in 1893, a devenit una dintre imaginile cele mai cunoscute si mai intrebuintate din istoria artelor vizuale. Realizat in mai multe versiuni, acest tablou face parte din seria „Friza vietii”, descris de Munch ca fiind „un poem al vietii, iubirii si mortii” si care a devenit tema de studiu atit pentru cei care investigheaza simbolizarea anxietatii si alienarii epocii moderne, cit si pentru cei care cerceteaza impactul mediatic si comercial al acestei imagini.
In cazul celei dintii abordari, s-ar putea pune in discutie raportul contrariant dintre diferitele tipuri de teoretizari si practica artistica. De pilda, solutia propusa de Munch provocarii lui Schopenhauer, potrivit careia limita puterii de expresie a unei opere de arta ar fi incapacitatea acesteia de a reproduce un strigat, a fost aceea de a apela la teoriile sinesteziei, potrivit carora impulsurile de lumina si culoare ar putea produce impresia sunetului si viceversa. Combinind vederile existentialiste cu cele naturaliste, influentat de perioada post-impresionista petrecuta in Franta, Munch si-a creat o sensibilitate expresiva care a avut drept consecinte atit dezvoltarea unui simbolism privat, bazat pe propriile experiente traumatice, cit si producerea unei imagini care a ajuns sa fie recunoscuta ca fiind prototipul iconic al imaginii mentale a angoasei existentiale traite de omul civilizat.
Cit priveste dezvoltarea interesului in directia multiplicarii mediatice si comercializarii acestui produs al industrializarii culturale, la o privire critica, e imposibil sa nu se observe intrebuintarea excesiva a potentialului expresiv al acestei lucrari, de la animarea ei in spoturile canalelor de muzica comerciale la expunerea spre vinzare a posterelor cu reproducerea semnaturii originale si chiar la denumirea unui lant de pub-uri popular in Marea Britanie. La acestea s-ar putea adauga si puterea de speculare a familiaritatii publicului si atasamentului celor care lucreaza in institutiile de arta fata de aceasta imagine simbolica. De pilda, atunci cind o alta versiune a tabloului a disparut pentru 3 luni, in 1994, sustrasa de la Galeria Nationala Norvegiana in debutul Jocurilor Olimpice de Iarna de la Lillehammer, un grup de contestatari impotriva avortului a sustinut ca va inapoia tabloul daca se va permite difuzarea pe posturile de televiziune a unui film anti-avort.
Disparitia „Strigatului” lui Munch in urma cu doi ani a stirnit un strigat de mirare si minie, iar indiferenta a fost caracterizata ca fiind un act de desacralizare a adorarii originalitatii. Cita vreme existau mii de copii raspindite in lume, intr-o epoca a reproducerilor in masa, deplingerea disparitiei tabloului a fost considerata mai curind un gest de onoare pentru autoritati si o escaladare a instinctului de conservare a traditiei materiale. Insa „Strigatul” a fost recuperat, iar simbolistica sa se face din ce in ce mai mult auzita.