Strimbii maninca dreptii

Intelepciunea subtila si aparent intimplatoare a bunicului meu, a batrinilor in general, n-a incetat niciodata sa ma uimeasca si sa-mi ofere subiecte de meditatie. Expresia din titlu imi era amintita de fiecare data cind ceva mergea rau, necoform planului stabilit, cind cineva „nedrept" se punea in cale si dadea totul peste cap. O percepeam atunci ca pe o sudalma, dar in ultima vreme am inceput sa-i inteleg cu adevarat sensul si cu cit ma gindesc mai mult, cu atit se deschid in mintea mea din ce in ce mai multe usi si ferestre termopan…

Sa pornesc de la cel mai mic lucru viu, o bacterie, sa spunem. In esenta, luata la singular, este „dreapta", la propriu si la figurat: are o conformatie ordonata molecular, are logica, are un sens in viata, acela de a supravietui; dar cind vezi un mar invadat de o colonie de bacterii, impresia imediata este de urit, dezordonat, rau, nedrept. Orice boala se incadreaza aici, ea distruge, din dorinta de supravietuire haotica, un lucru frumos, ordonat, bun.

Largind cercul si ajungind la oameni, descoperim aceleasi caracteristici: fiecare individ in parte este in felul lui bun, frumos, destept si are ca scop in viata supravietuirea, dar globul pamintesc invadat de ei arata asemeni unui mar mucegait. Pare o exagerare, dar pentru o lume precum Terra, omul este un simplu parazit.

Restringind la loc lucrurile si privindu-le dintr-un sens pur subiectiv, respectiv unul uman (parazitar…), constatam ca in interiorul propriei noastre organizari avem si noi strimbii nostri care ne maninca dreptii. De exemplu, se stie ca o societate inainteaza cu viteza celui mai incet, altfel spus, oricit de grozav ar fi un ins, oricit de luminat, frumos sau genial, el nu va avea puterea sa traga in ritmul lui tot restul populatiei intr-un salt extraordinar, ci populatia se va supune vitezei celui mai urit, mai prost si inertiei. Au fost numeroase tentative in istorie in care s-a incercat acest lucru cu forta, respectiv prin razboaie, dar ele nu au dus decit la un regres al omenirii, la o accentuare si mai mare a strimbatatii, ajungindu-se astfel la concluzia clara ca nimic nu poate influenta evolutia unei societati decit propriii ei strimbi.

Romanii, de pilda, nu vor putea niciodata sa ajunga la un nivel de civilizatie precum cel occidental decit daca vor fi asimilati si condusi dupa principiile vestice, din simplul motiv ca au o gindire „nedreapta", curbata. Un roman traind in Romania nu va putea la propriu sa faca in veci un lucru perfect, precum un american sa spunem, pornind de la o rudimentara ascutitoare de creion si ajungind pina la o autostrada, o cladire, un avion. Totul in tara noastra se face la mica intelegere, la negociere si nu numai intre oameni, ci chiar in interiorul individului, ca entitate. El, romanul, se pacaleste si se negociaza pe sine zi de zi si pare ca nu invata absolut nimic din experienta. De gindit, da, gindeste bine si frumos, dar la punerea in fapta intervin atitia factori, incit produsul final ajunge unul de mintuiala, aparent improvizat.

Cind eram in America nu exista zi sa nu ma minunez de perfectiunea din jur, de la un obiect marunt din casa, o gresie, sa zicem, pusa perfect, finisata la milimetru, dupa tipic, pina la macrostructuri: strazi fara gropi, masini care merg sute de mii de kilometri fara sa se strice, avioane, trenuri care pleaca si sosesc exact la ora preconizata, totul era perfect, facut ca la carte. Dupa ce m-am intors in Romania am constatat ca diferenta este incomensurabila. Dar, culmea, acest lucru nu m-a facut sa iubesc mai putin tara mea, ci mai mult si mai pasional!… Pentru ca structura mea se preta pe aceasta matrice, nu pe cea de peste ocean, gindirea mea isi avea ecou aici, nu acolo. Simpla alaturare dintre dreptatea lor si strimbatatea noastra m-a transformat intr-un patriot monstruos.

N-am sa uit niciodata ultimul meu drum spre tara cu avionul. Am decolat din Washington. Inainte mersesem la toaleta, unde totul era impecabil, podeaua stralucea ca o oglinda, pisoarele sticleau ca de clestar, chiuveta nu avea dram de murdarie, ca sa nu mai zic de urme de sapun pe margine, iar mirosul, vai, mirosul era de primavara. Iti venea sa nu mai pleci, natura de afara era scirboasa in comparatie cu wc-ul, as fi dormit linistit si fericit intr-o cabina cu capul pe un capac de toaleta si invelit cu hirtie igienica, nimic nu ma incomoda.

Am decolat noaptea si pe hublou am putut vedea cu lacrimi de admiratie DC-ul, patratul luminat, perfect desenat parca de un arhitect divin, pe care il formeaza cartierele din centrul Washingtonului si care semana cu o asezare extraterestra mai mult decit cu una paminteasca.

Peste citeva ore am facut escala in Anglia, pe Heathrow. Am fost si acolo la toaleta si ceva incepea sa miroase a… toamna. Nu era la fel de curat ca in SUA, impresia era de usoara neglijenta, dar inca nu de ignorare, abia incepea sa se simta un usor iz de urina. Un sentiment familiar imi revenea in minte, dar nu stiam inca ce era.

Dupa ce am decolat din nou am putut vedea de sus Europa, care nu semana deloc cu America: parcelele de teren erau mai mici, desi inca ordonate si dadeau un sentiment placut de curatenie, de grija. In momentul in care am intrat pe spatiul aerian al Romaniei, totul, absolut totul s-a schimbat. Parcelele erau aruncate pe pamint precum culorile unui pictor turmentat, nu era nici cea mai vaga urma de preocupare, de ordine, iar cind am ajuns pe Otopeni si am mers la toaleta nu pot descrie simfonia de mirosuri si miresme ce m-a pocnit in nari. Pe strazi, in hurducaturile autobuzului imputit, nu mi-am putut stapini un zimbet si am simtit din plin acel sentiment relaxant de „acasa". Partea din mine nascuta, crescuta intr-o lume strimba obisnuita cu imperfectiunea, jubila. Intr-o statie am coborit si am admirat jumatate de ora, coplesit de emotie estetica, stapinindu-ma cu greu sa nu cad in genunchi precum un credincios in fata altarului, o strada plina pina la refuz de gropi si de mizerie: aceea pentru mine era perfectiunea.

Precum materia intunecata care invadeaza din nou incet, dar sigur, Universul indreptindu-l spre o noua era a nimicului, tot asa strimbii „maninca" si vor „minca" mereu dreptii, lucru care, pentru majoritatea „nedreapta" dintre noi, va fi o garantie clara a frumusetii si irepetabilitatii lumii.