Caută 
5 MIN
Doi tineri scriitori au initiat un proiect interesant: sa stimuleze memoria sociala, apelind la martori din diferite generatii, pentru a re-construi tabloul studentiei fiecaruia dintre participanti. Va fi un volum colectiv reunind marturii, reflexii, experiente personale care sa reconstituie "atmosfera si logica vietii studentesti" de pe vremuri, cind studentia insemna altceva. Nu stiu daca voi reusi sa raspund asteptarilor, dar febrilitatea pregatirilor pentru marea sarbatoare a Universitatii (placi comemorative, dezvelirea unor noi busturi ale fondatorilor, conferinte si serbari, o noua istorie a universitatii) ma incita sa-mi amintesc cum era acum o jumatate de veac. Ce uimire a produs, de pilda, o procesiune a profesorilor si studentilor, coborind pe Copou spre Teatrul National, unde urma sa se desfasoare adunarea festiva, mai ales robele invitatilor participanti la cortegiu!
Cind am devenit student, in 1957, societatea romaneasca incepuse sa se aseze in temeiul noii lumi si a valorilor ei. Noii dominanti erau de acum siguri pe ei, nu mai ezitau si nu mai erau incercati de teama de esec din primii ani, nu mai aveau nevoie nici de represiuni fatise si dure, reusisera sa alinieze pe cei mai multi sau sa-i elimine pe potrivnicii incapatinati. Se instapinisera pe principalele pirghii ale statului: incepuse industrializarea, isi apropiasera clasa muncitoare, croisera deja planul de cucerire a satului si de incalecare a taranimii, erau in plina ofensiva a colectivizarii. O parte insemnata dintre intelectualii vizibili erau cumintiti. Chiar cei mai multi. In spatiul universitar se terminase cu epurarile, doar rareori mai apareau cazuri de recalcitranti, repede pusi la respect, noii profesori sau cei recuperati erau deja disciplinati si aliniati pe pozitiile trasate de partid. Era vremea consolidarii cuceririlor. Noua putere devenise mai sigura: apele se linisteau, incetul cu incetul.
Dar trecusera, de fapt, putini ani de la inceputul schimbarii, doar 12, incit vechile mentalitati si stilul de viata burghez colorau inca viata cotidiana, strada ieseana cu pitorescul ei interbelic, relatiile interumane, ierarhiile nevazute, spiritul public, manierele. Mai existau oameni nealiniati, care ocupau pozitii de prestigiu, ce puteau deveni repere. Noul tip de relatii – tovarasesti, principiale, comuniste in forma – erau minate de vechi deprinderi elitiste care stirneau admiratie ascunsa, promiteau iesirea din rind, evadarea intr-o lume rafinata, dar refuzata de prezentul dominator. Iar tinerii studiosi erau primii atrasi de aceasta lume mirifica.
Am invatat atunci, intuitiv, ca si ceilalti, o lectie care ne va servi toata viata ca strategie de supravietuire: arta disimularii. Lucrurile se petreceau ca in paradigma lui Goffman: pe scena, in relatiile oficiale, unde totul era reglementat de normele organizationale (cred ca prin 1952 venise dispozitia ca in relatiile profesor-elev sau student sa nu se mai utilizeze apelativele "domn" sau "doamna", ci "tovarase" sau "tovarasa"), actorii sociali isi interpretau status-urile prescrise. In culise, in viata cotidiana, in relatiile interpersonale, rolurile se jucau dupa scenarii invatate prin transmisie informala, in familii sau in medii sociale necontrolate total. Tinerii veniti la scoli inalte sorbeau, cu uimire si admiratie adesea nedisimulata, ceea ce comunicau unii profesori prin discurs, maniere, gestica sau unii colegi care avusesera parte si de o altfel de educatie, pe care o impartaseau disimulind-o in povestiri, sfaturi, consiliere camaradereasca, istorii de viata. Ceea ce m-a uimit atunci a fost contaminarea majoritatii de patima lecturii. Tineri care pina atunci doar invatau lectiile au inceput sa citeasca cu febrilitate, in draci; chiar si cei care nu venisera cu acest obicei burghez citeau acum literatura, se imprumutau carti, unii incepusera sa-si faca biblioteci proprii. Foamea de elevatie spirituala si discurs rafinat functiona ca o alternativa la regimul scolaresc din spatiul universitar. Mintile stralucite s-au selectat rapid, s-au stilat si subtiat.
S-a produs atunci o invatare sociala accelerata: cei mai multi dintre studenti au invatat sa distinga intre ceea ce trebuie spus, afisat, afirmat oficial si ce poti cistiga, ca individ, prin articularea la medii sociale si intelectuale care au conservat ceva din lumea cindva stralucitoare, dar care nu mai avea dreptul sa se situeze la fatada. Am avut colegi care, desi nu proveneau din medii sociale favorizate si nu avusesera parte de o formatie culturala macar minima, si-au depasit conditia sociala, si-au valorificat dotarea cognitiva si au refuzat alinierea grosiera, tovarasismul rudimentar, cautind modele si medii sociale alternative care i-au stimulat. Unii dintre ei au facut apoi cariere inalte, fara sa apeleze la beneficiile pe care le distribuia atasamentul. Numai prin merite, desi puteau face caz de originea sanatoasa.
Am consultat pe citiva dintre colegii de generatie, confruntind marturiile lor cu impresiile mele, desigur toate filtrate de timp. Cuvintele cheie asupra carora am cazut de acord sint: disciplina, ordine, autoritate, frica. Totul era reglementat, normele si atitudinile nu puteau fi negociate. Normalitatea insemna supunerea la consemne, unele explicite, altele implicite, uneori doar sugerate, dar imposibil de ignorat. Orice abatere era imediat taxata, nimanui nu-i putea fi bine sa fie etichetat cosmopolit sau dusman al poporului. Orice mica abatere trebuia incriminata, doar solutia "angajamentului" te putea aduce in rind. In toamna lui 1958, un sir de sedinte furtunoase, in amfiteatrul I.1 de la Drept, a identificat un asemenea grup (obsesia grupului!), reunind citiva devianti de la linie: un baiat prezentabil si superficial, pentru absente si imoralitate, un fiu de preot, citit si elegant, pentru cosmopolitism, un filosof care fusese vazut pe la Mitropolie si un altul care a fost pirit ca citea Apocalipsa Sfintului Ioan. Dar cea mai surprinzatoare acuza se aducea unui istoric, nume important mai apoi, care a inselat statul, adica a mincat la cantina, desi nu avea bani de cartela. Desigur, acestia nu avusesera nici o legatura intre ei, dar alcatuiau un grup infractional. In timpul uneia dintre aceste sedinte de demascare, studentii au inceput sa vocifereze, sa bata cu picioarele in podea, sa izbeasca tabliile de la pupitre. Era, desigur, o rebeliune si s-a instituit o comisie in fata careia trebuia sa marturisesti ce ai facut. Nu vazuse si nu auzise nimeni nimic. Cazul s-a inchis toamna tirziu, a venit presedintele Asociatiei Studentilor pe tara si a gasit solutia opririi incidentului. A cistigat atunci toata simpatia tineretului universitar. Lucrurile s-au asezat, o plasa social-cognitiva a fost intinsa peste tineretul studios. Nu stiu sa mai fi fost incidente pina in iarna lui 1987.
Peste doi ani se sarbatoreau, cu fast, o suta de ani de la fondarea universitatii.
