Tara si Rege (I)

Am o idee prea "inalta", probabil, sub inspiratia unor modele ilustre si ganditori autentici, cu privire la rostul oamenilor ajunsi, prin vointa celor multi ori harul divinitatii, dupa caz, in cele mai importante magistraturi ale statului. Cind am luat act de incalificabilul atac la Rege al presedintelui tarii, mi-am amintit de un gind al ilustrului carturar si dascal al neamului, Vasile Parvan, rostit in fata studentilor Universitatii Daciei Superioare din Cluj, la 3 noiembrie 1919. Lectia poarta un titlu etern valabil: Datoria vietii noastre. Citez: "Cind semenenii tai te ridica in virful piramidei siciale, trebuie sa arzi tot sufletul tau pentru a ramine acolo; nu pentru tine, ca tu esti un om, trecator, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie sa-l lasi sa decada, pentru sublimul pe care tu trebuie sa-l faci sa infloreasca in inima contemporanilor tai, chiar de ar fi sa-l cresti cu tot singele vietii tale, pe care numai odata o ai". Chiar daca sintem coplesiti de zgomotul de iarmaroc al lumii noastre balcanice, continui sa cred ca merita sa reflectam la intelesul adinc pedagogic al acestor ginduri.

Pozitiile inalte pot fi dobindite prin salturi spectaculoase intr-o democratie periferica. Nu valoarea face diferenta dintre  competitori, ci abilitatea, farmecul personal, nu de putine ori smecheria bine plasata ori demagogia. Democratia nu stabileste ierarhii valorice, ci consacra prioritatile celor multi, chemati sa participe la exercitiul puterii. La noi si aiurea, nu de putine ori, figuri mediocre ajung in functii inalte. Unii se cutremura de complexitatea sarcinii si reusesc sa faca figura onorabila, in vreme ce altii, orbiti de pozitia dobindita si incapabili de reflectie superioara, prefera dialogul complice cu spiritual gregar, ce abia asteapta sa se faca auzit. Un popor se creste si nu se mingiie pe crestet, se indruma si nu se atita impotriva inamicilor politici.

Relatia cu trecutul tarii, in numele careia se exprima seful unui stat, si atunci cind tine discursuri oficiale, si cind vorbeste la televizor ori la o sueta cu prietenii, nu este o afacere privata, ci una mereu publica si adinc responsabila. Nu-ti sint ingaduite licente ori "libertati de opinie" care contrazic in chip abrupt valorile lui fundamentale si virtutile lui pedagogice. Nu putem opera cu trecutul in temeiul unui pact national, sa-i zicem, insa decenta si corectitudine, cetatenii trebuie sa-i pretinda intiiului cetatean al tarii. Altfel toata munca istoricilor e serios afectata de autoritatea "sefului". Dar sa admitem ca nu anularea lucrarii istoricilor e o drama pentru natiune, ci echilibrul atit de complex si fragil al fiintei si constiintei sale, pentru care valorile trecutului au rolul de liant.

Solidaritatea si unitatea unei natiuni se edifica in timp si cu sacrificii, cu buna cunoasterea a starii sale, cu vointa si determinare. Citeva generatii au lucrat la edificiul care se numeste natiunea romana, iar componenta istorica in economia subiectului nu este deloc neglijabila. Reflectati la codul onoarei si demnitatii presedintilor americani, ce nu s-au atacat niciodata in problemele majore care privesc soarta natiunii. Urmariti discursurile Reginii Elisabeta a II-a a Marii Britanii, ca sa intelegeti cita economie de cuvinte, concentrare de idei, masura si echilibru clasic veti gasi acolo. O vede cineva pe Regina permitindu-si "libertati de opinie" cu privire la contemporani ori inaintasi? Un rege care nu respecta pactul de iubire cu natiunea, spune un ginditor ilustru, devine un sef de gasca. Dar un presedinte de republica? Cita libertate are acesta in relatia cu poporul si cu istoria lui? Isi poate permite, in temeiul desacralizarii functiei sale, sa spuna tot ce-i trece prin cap? (Va urma)