Taverna Soul Kitchen

Acum sase ani, Fatih Akin revitaliza cinematografia germana Cu capul inainte. "Gegen die Wand" cistiga Berlinala din 2004, devenind mai apoi un imens succes la public in multe tari europene. Regizorul german de origine turca repopula geografia teutona, saracita spiritual prin duritatea experimentelor estetice, intelectualiste  contrapuse sirului de comedii pentru consumatori de bere. Povestea imigrantilor turci descoperea o alta Germanie, in care nemtii autohtoni erau absenti sau ridicoli, viata aflindu-se in alta parte: in calea barmanului imigrant trecut de 40 de ani care, dupa o incercare de sinucidere, o intilnea la spitalul de nebuni pe Sibel, cu 20 de ani mai tinara. Ea isi tot sectiona venele, incercind sa scape de influenta familiei traditionaliste care nu o lasa sa-si traiasca tineretea.

Cei doi se aliau intr-o casatorie de forma, care o salva pe ea de familie si ii dadea libertatea mult-visata de a dansa singura si cu alti barbati, in stilul promis de democratia tarii gazda. Numai ca barbatul se indragosteste de femeie inauntrul casatoriei de forma, iar iubirea impartasita il scoate din depresie, ii readuce bucuria dansului si a vietii. Tragicele episoade, comentate de melodii populare de la marginea Bosforului, continua cu o explozie de testosteron, in care barbatul ataca un jignitor al femeii, ucigindu-l. In inchisoare el sta, ea vizitindu-l; departe e iubirea. Turcoaica plecind, repudiata de familie, se intoarce in casa spirituala a stramosilor sai, in Istanbulul care, greu, cu prejudecati, o regazduieste acolo unde punk-ul nu e interzis si excesul poate fi. Eroul turc, iesit din inchisoare, purcede dupa ea, in Istanbul, o vede – ea tunsa, luata de altul, cu copil, schimbata. Intr-o camera de hotel, dupa mult timp, ei se iubesc si isi promit sa plece-n Orient, in Asia nearatata, traindu-si mai departe dragostea. Dar ea nu vine si barbatul pleaca singur, in tinguielie cintecului de pe Bosfor, care-ti rupe inima si zice ca, uite, mai sint filme cu viata, nu numai experimente estetice contrapuse comertului.

Cam asa e Cu capul inainte. Anul acesta, imediat dupa revelion, Berlinul era inzapezit si gol in vest, unde nu stau turcii. Pe caramizile cartierelor linistite, afise cu Soul Kitchen, ultimul film al lui Fatih Akin. In vara inundatiilor, Taverna Soul Kitchen ajunge in Romania, mai aproape de mama Turcie, si cheama la cinematograf. Sa vedem cum ii mai merge maestrului turco-german cu dragostea de imigranti.

Un om mai trist ca mine nu-i! M-am dus la film cu inima deschisa si prost paru de la-nceput. Taiat rapid, jucat cam gros, reteta-i evidenta: transpusi sint turcii de-altadat’ in greci, acelasi spirit punk-mizerabilist, lipsit, o, vai, de profunzimea si tragismul sincer al faimosului predecesor. Inecat in muzica de dans 70-ista, cool–evident, pentru un public frecventator de terase cu umbrele albe si mojito-uri racoroase, cu frunzulita de menta crescuta cu mina, itita perfect intre cubulete de gheata, Fatih anunta o comedie. Filmul este atit de clar de la-nceput! Simti ca vei ride, ca ti se va da o distractie pe cinste. Am asteptat mult timp ceva profund, emotionant. Trecut-am peste optiunile constiente/ intentiile-evidente ale domnului regizor. Pe grec il cheama Kasantzakis. Taverna lui, Soul Kitchen, o hala-industriala transformata in restaurant, clienti putini, dar iata maestrul bucatar, si el nimeni altul decit acelasi Birol Ünel – Cahit din Cu capul inainte. Mor fetele dupa el. Punkist spiritualist, el face feluri de mancare ce pun pe roate tot restaurantul, umplut rapid de alti punkisti spiritualisti. Succes, succes! Dar, oh, din zare doar ce-apare un neamt sadea, capitalist, care pune gind rau tavernei celor buni – la poker o cistiga c-un frate tradator, grec. Incet-incet, se pierde tot. Grecul principal, cu spatele in pioneze, ajunge la-nchisoare, iubitele se pierd cumva si ele, una-n China, cealalta, neglijata de un frate delincvent, grec si el, ramine neconsolata. Si totusi, scenarisii gasesc o metoda de a reveni la un final fericit.

Pentru cine e pasionat de regie, exista in Taverna Soul Kitchen numeroase momente numai bune de studiat. Cadre-secventa filmate cu steady-cam, macarale de mici dimensiuni care urmaresc platourile de mincare de sus pina jos, trecind printre personaje. Obiective largi, fish-eye, largind extatic dansul grecilor. Se ride mult (am ris si eu, chiar mult); dialoguri scrise bine, distributie ok. Imediat dupa dezamagirea inceputului, cind mi-am dat seama de intentiile strict comice si deosebit de comerciale, m-am concentrat pe astfel de observatii tehniciste, pentru ca stare si emotie nu prea transmite domnul Akin. Pare un cineast vindut sau un cineast in criza. Poate avea nevoie de multi bani. Si eu am nevoie de multi bani. Sper sa nu citesc recenzii ca aceasta daca o sa fac si eu un film comercial, la care sa se rida, si care sa fie atit de anacronic cu imprevizibilitatea contemporana.