Telenovela futurista

Joi, 12 mai 2011, la Teatrul National din Iasi a avut loc o noua premiera. E vorba de spectacolul Cum se zice (Come si dice), pus in scena dupa textul dramatic futurist omonim al lui Roberto Mazzucco, in regia lui Ovidiu Lazar. Distributia este asigurata de actorii: Doru Aftanasiu (El), Livia Iorga (Ea), Horia Verives (Celalalt), Antonella Cornici (Regizorul). Scenografia: Axenti Marfa (35 de ani de activitate teatrala), coregrafia: Cornel Tataru (coordoneaza trupa de dans Elegance de la Casa Studentilor, debut in coregrafia de teatru).

Spectacolul propus de regizorul iesean are o introducere usor cam generoasa, prilej de expunere a principiilor teatrului futurist exprimate de Filippo Tommasso Marinetti in Manifestele futurismului, carte tradusa si la noi si aparuta in 2009. Teatrul de avangarda intentioneaza sa creeze o arta dramatica diferita; teatrul futurist se vrea sintetic, limitat ca timp si in ceea ce priveste textul, redind cu economie de gesturi situatii nenumarate, emotii, idei, senzatii, fapte si simboluri. Teatrul futurist sintetic se revolta impotriva descrierilor prea lungi ce construiesc detaliat caracterele pentru spectator; impotriva teatralitatii, deoarece se opune vietii, optind pentru un fel de soap (opera) theatre, concentrat intr-un singur act (episod); impotriva tendintelor comune si gregare de a asocia binele cu un personaj simpatic si raul cu unul antipatic si de a da cistig de cauza primului, in defavoarea celui din urma; impotriva verosimilului; impotriva nevoii de a explica, deoarece, ca si in viata, multe evenimente se petrec atit de repede, ca nu mai avem timp sa le intelegem pe deplin. Aceasta arta suscita senzatii diverse, contrastante, puternice. 

Pentru spectatorul neavizat, dar nu numai, piesa aceasta de teatru este ciudata. In primul rind, pentru ca personajele nu au replici in sensul clasic, ci isi vorbesc prin indicatiile scenice care se refera la propriile lor miscari, gesturi, stari. In al doilea rind, personajul Regizorul intervine prin comentarii, transformind experienta scenica intr-un teatru in teatru. Uneori indicatiile de autor sint exprimate verbal, dar nu mai sint redate gestual, ceea ce face ca reprezentatia sa ia distanta, intr-un mod adeseori ironic, de  textul dramaturgului italian, delimitindu-se de futurism si incercind prin aceasta o adresare mai directa, mai actuala catre publicul iesean.

De altfel, regizorul spectacolului, Ovidiu Lazar, a marturisit ca a ales sa puna in scena o telenovela futurista pentru ca perioada de atunci i-a parut asemanatoare vietii noastre de astazi; cel mai probabil a avut in vedere ritmul alert al vietii si cinismul vremurilor, chiar si fara un butoi al lui Diogene. Daca de-abia mai avem timp sa mergem la teatru, din cauza unei vieti solicitante, pe care o pierdem printre degete, regizorul Ovidiu Lazar alege acest spectacol pentru a ne aduce la un teatru pe masura vietii agitate, sinuoase, aproape convulsive de care avem parte. In sprijinul acestei idei, spectacolul este presarat cum succinte paranteze in ritm de tango, destul de elocvente pentru a reda  erotismul si zbaterea.

In al treilea rind, scenariul este un fel de melodrama, gen viata bate (filmul) teatrul, la care iau parte sotul, sotia si amantul, cu certuri, reprosuri si impacari si o dubla crima pasionala. Se reuseste atingerea unui anume echilibru, astfel ca nici dramaturgul futurist, nici spectatorul de teatru sa nu fie tradati.

 Spre final, protagonistii sint prinsi intre cortine transparente, care incadreaza scena cubica, realizind un rewind de citeva momente al scenelor ultime.  Prilej de reflectie inaintea aplauzelor. Meditez ce spectacol reusit ar fi fost daca actorii ar fi jucat in acest cadru cubic pret de un sfert de ora, in loc de o ora (sintetic!), fara nici un fel de replica. Spectacolul acesta ne-ar putea da impresia ca forma artistica excede si eclipseaza continutul, pina iti dai seama ca nu se poate vorbi de o consistenta de continut in aceasta situatie, dat fiind curentul teatral abordat.