Tinguirea lui voda Petriceicu

Fost-a Stefan Petriceicu-voda fecior de boiar de tara, moldovan drept, dara n-avut-a noroc de domnie, fiind el om blind si slab. Cine cum ii graia cevasi, indata pre toti crede si toti erau fara frica de dinsul. Voit-a sa lese pe turci si isi intindea mintea catre lesi, dara boierii cei veliti parasitu-l-au, cu pre putini si tineri boiari raminindu. Geaba vorovea el ca destul ne-au calarit paginii pe deselate si ca trebe sa farimam urgia turcului, sa ne rascumparam pamintul nostru stramosesc. De frica, boiarii cei mari ramas-au de-a’mboulea, tot cu agarenii.

I tak domnit-a numa un an Petriceicu si tot de-a calare, ca tara biata era tot bajenita. Dupa aceea, hiclenindu-l si surpindu-l din domnie boiarii veliti, bajenitu-s-a si el in tara Lesasca, la tinutul Przemisl.

Acolo merge des la hanul lui Szmerel, in vin amarul inecindu laolalta cu doi prietini: Neculai Murgulet, biv vel logofat, si Ilie Motoc, biv vel medelnicer. Sede la han ca niste sahastri, bind vin mazovian si nevorovindu cu nime. Iara tot acolo era un lautariu vestit din scripca, un jidov pre nume sloime Melter. Ci dar sloime, tot vazindu-i in ginduri cazuti, nice sa-i manince talpele la Hava Nagila, cercat-a sa vada ce neam is: au unguri, au moscali, au litvani, au ce natie. Ase ca, oftindu, incovoiatu-si-a capul la o parte, scripca la barbie puindu-si. Apoi cu degetele-i slabanoage apucatu-s-a sa cinte. Rasunat-au intre peretii circiumei ba un ceardas unguresc, ba o mazurca, ba un tropak moscalesc, ba kamarinska si kazacinska au o manea turceasca. Dara beutorii cu capetele plecate tustrei sedea, incrincenat bindu, ca albina dorului de Moldova le intapa inemele.

Pe cind sa mintuie cintarile, sloime adusu-si-o aminte si de-un cintic moldovinesc, anume Cucuruz cu frunza-n sus, si prinse a-l cinta. Atuncea tustrei ridicat-au rapide capetele cu ochii lucindu. Iara nu stim: de la purpuriul amurgului luceau, ca era soarele la asfintitu, au de la lacrami? Ca ei aveau amintirile treze si vedeau fara de sine icoane blinde din trecut, de la pamintul inflorit al Moldovii: Ceahlaul cel neclintit, apele milcomite, padurile nepatrunse cu mirozna de brad, tirgul Iesilor cu tuguiele besearecelor mindre, Cetatea Neamtului ingradita cu pustiu, coperita cu fulger… Cu anevoie este a sa scrie jalea si aleanul lor!

Iara Petriceicu scos-a sodom de zloti din tureatca ciobotei de datu-i-a lui sloime cit nu face, ca toti se minuna. Si jupineasa Braina, nevasta hangiului, muindu-i-se inema ei de jidoavca, pusu-le-a cu siiala pe masa, de pomana, o carafioara verde de rachiu de stafide si o strachina de chiftele de carne cu crupe. Atuncea prins-au mai avan sa cura lacramile la moldoveni, ca bucatele acelea nu erau rale, da’ nu le place, ca nu erau de-a lor. Braina, minutele albe fringandu-si, plinge duios alaturea de ei. Iara Szmerel plesne din palme:

– Prosze bardzo, panie! In loc sa am circiuma si gheseft bun, am sinagoga, bag sama. In loc sa bem si sa veselim, bocim si facem pomene. Oi vei! Oi vei!

Iara dupa aceea diata din Przemisl daruit-a lui Petriceicu si boiarilor pribegi mosii si penzii; apoi facutu-i-a slehtici lesii, caci dara pentru dreapta credinta s-au destarat ei. S-acolo prinsu-l-a moartea pe Petriceicu ce-au fost domn cu dreptate la Moldova. Si s-au stins la lesi multi boiari, in pamint strain pristavindu-se.

Iara Vasilie Damian, ce-au fost treti logofat, nu scrie aceste la izvodul sau, macar ca fost-a si el bejenet in tara lesilor, iara Murgulet logofatul ii era socru. Vor fi fost miniati, cine mai stie.