Trei ginduri neimplinite

M-am tot gindit, iubitii mei cititori, ce sa scriu, acum, cind mai sint numai doua zile inainte de un nou an. A fost mai intii un gind de a va face, din acest colt de pagina, urari frenetice si cinstite? Dar nu s-au banalizat, astazi, pina si urarile? Si nu fac urari la ocazii insisi alesii nostri, trimitindu-ne ilustrate azurii cu chipul lor mult inteligent? Asa ca m-am lasat pagubas…

A fost un al doilea gind: sa comit un pamflet devastator, la adresa Primariei, in chestia casei Xenopol, de pe Vasile Conta. O stiti oare? Frumosul edificiu parasit a apartinut marelui istoric (care a dat si numele Institutului academic din Lascar Catargi), dar a fost, in acte, proprietatea liricei sale sotii, doamna Riria Xenopol. Peste timp, banuiesc, casa a fost nationalizata. Mai nou, cineva, un urmas (?), a revendicat-o, pentru o suma incredibila. Pe care nu s-a gasit s-o plateasca nimeni. In consecinta, casa zace si se ruineaza vadit. Daca in iernile trecute, de mila, mai avea scinduri in geamuri si folii de polistiren, in ceasul de fata, prin ferestrele deschise bate crivatul si duce valurile dalbe de zapada coroziva. Vorba eminentului profesor Ioan Caprosu: cladirea savantului istoric A. D.  Xenopol suporta o "degradare planificata". I-as fi intrebat strins pe edili, in vorbe nu tocmai imaculate: ce facem, domnilor, cu minunata cladire a istoricului? O lasam sa moara de-a binelea? Sa se prabuseasca de la sine? Sa se transforme in pulbere si praf? Fireste, nu sint insul care sa-si faca iluzii: nu m-as fi invrednicit de nici un raspuns. Nu fiindca nu ar fi unul, ci pentru ca edilii nostri nu raspund la solicitarile contribuabilului (in afara periodelor electorale). Si, in definitiv, ce poti spune in fata evidentei?

Si mai e o problema, am impresia, si inca una foarte grava: aceea a proprietarilor inconstienti. Proprietarul cere imperios inapoierea cladirii, a librariei Eminescu, a casei Witzsecker, a muzeului Teatrului, a casei Xenopol etc. Face proces si o primeste. Dupa care, nu mai intreprinde nimic. Din contra: pune cladirea pur si simplu la pamint, cum s-a intimplat in cazul, semnalat adesea de mine, al fostului pension Weitzecker. Unde a fost casa odinioara, au crescut, iata, loboda si ierburile cit omul. Pensionul nu mai e din pura, sadica placere a cuiva de a distruge si nimici, fara a pune nimic in loc. Un astfel de proprietar, care demoleaza din ignoranta si nepasare trecutul Iasilor, s-ar cuveni pedepsit in stilul cel mai comunist. Daca iti recuperezi proprietatea, obligatoriu ar fi sa realizezi ceva cu ea. In Romania insa, acest principiu nu e valabil. Ajungi, ca iesean, sa disperi…

A fost si un al treilea gind: sa raspund cum se cuvine celor citiva admiratori ai poetului Cezar Ivanescu care, pe "forum", s-au trezit sa ma certe pentru lipsa de respect fata de poet. Eu am crezut ca a scris un articol laudativ. In mintea acestor falsi admiratori m-am inselat. Potrivnicii mei cred ca nu doar poezia lui Cezar Ivanescu e demna de elogiu, dar si omul Ivanescu. Dupa intelectul lor fierbinte, cind admiri ceva, simtul critic e de prisos. Esti obligat sa lauzi nu doar frumusetea poemelor, dar si culoarea ochilor poetului. Nu doar amplitudinea inspiratiei, dar si musculatura gambelor. Nu doar muzicalitatea versurilor, dar si gitlejul trubadurului. Cit despre ceea ce am scris in articol, totul e adevarul adevarat. Sa reciteasca, de-o pilda, admiratorii poetului interviul acordat, prin 1996, lui Viorel Ilisoi si publicat in revista "Timpul" (interviu "postat" fragmentar pe blog-ul fiicei adoptive a poetului, doamna Clara Arustei). Oare ce spune acolo incomparabilul poet Cezar Ivanescu despre "amicul" sau iubit, Mihai Ursachi? De bine? Sau de rau? Dar, bag seama ca vine Anul Nou si trebuie sa iertam gresitilor nostri. Cum si ei noua…

Si a mai fost un gind, dar nu vi-l spun cu acest solemn prilej. Fiti senini, cum si cerul de deasupra fruntii noastre este!