Ultima intilnire cu Virgil Mazilescu

De fiecare data cind, rasfoind un album sau o revista literara, descopar in paginile ei o fotografie a poetului Virgil Mazilescu, nu stiu de ce, imi apare in fata ochilor cunoscutul tablou al lui Leonardo da Vinci Cina cea de taina. L-am intilnit la inceputul anilor ’80, imediat dupa debutul meu editorial la restaurantul Uniunii. Ca orice tinar dornic de afirmare, cind descindeam la Bucuresti, dupa un scurt periplu prin redactiile revistelor Luceafarul, Amfiteatru si Romania literara, faceam un "scurt" popas si la localul "patronat" de doamna Mitzi. Acolo am avut ocazia sa-i vad indeaproape pe Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Nichita Stanescu, Emil Botta, Ileana Malancioiu, Ana Blandiana, Adrian Paunescu inca tinar si ferice, pe neuitatul Puca, si, bineinteles, pe Virgil Mazilescu si toata pleiada generatiei 80.
Mi-l amintesc sezind pe terasa, inconjurat de tineri, carora le expunea, oare pentru a cita oara!?, viziunea sa despre literatura. In discutie se revenea mereu la cunoscutul eseu al Ion Barbu despre "obezitatea" poeziei lui Tudor Arghezi. Virgil Mazilescu era adeptul unei arte concise, de sorginte brancusiana, fiind de parere ca adevarul, pentru a putea fi perceput, trebuie redus la esenta. Demonstratiile sale de elocinta erau deseori ilustrate cu versuri de Bacovia, pentru care Mazilescu avea un adevarat cult, si Eminescu. Nu erau trecuti, desigur, cu vederea nici poetii contemporani, orice grupaj care aparea in Luceafarul sau Romania literara era disecat silaba cu silaba, punct cu punct si virgula cu virgula, fiind intors pe toate partile; la sfirsitul festinului se dadea verdictul: aici avem de-a face cu poezie, iar aici e vorba de simpla facatura. Poetul era pe cit de exigent, pe atit de generos si cu prietenii, dar si cu adversarii sai din viata literara. La drept vorbind, avea un singur adversar, din care facuse o obsesie: Nichita Stanescu, caruia ii aplica eticheta de poet obez. Deseori se intimpla ca poetii sa se intilneasca in incinta restaurantului. Fiecare avea masa si fanii sai. Desigur, mai existau si dezertori, cei care, dintr-un motiv sau altul, treceau de linia invizibila a granitei trasate intre cele doua mese. Nichita Stanescu avea charisma sa, fiind privit de unii ca un Christ care se rastigneste pe crucea cuvintelor limbii romane, iar de altii ca un Anticrist ce propaga o ideologie falsa, nociva in esenta ei. Masa lui era mai animata, mai galagioasa. Virgil Mazilescu statea ceva mai retras. Aura pe care o facea sa straluceasca in jurul lui il impiedica sa se aseze la aceeasi masa cu rivalul sau. Adulatorii sai erau mai putini, dar mai tineri si mai consecventi. Detractorii, nu prea multi (Nichita Stanescu, in generozitatea sa, il considera un mare poet si un bun prieten), proveneau mai degraba din mediul politic, decit literar. (In paranteza, trebuie spus ca Virgil Mazilescu nu se sfia sa-si exprime in gura mare opiniile despre Ceausescu si Elena, intrind astfel sub vizorul Securitatii…) Il vad, parca si acum, stind in capul mesei, inconjurat de tinerii "invatacei" si declamind cite ceva din Mica istorie sumbra (si aproape neglijent redactata) cu personaje si intimplari destul de improvizate: "trece in goana un pilc de calareti copitele cailor lor fumurii/ povestesc despre tine  si despre mine zice guillaume dus pe ginduri/ cind ma trezesc dimineata mai arunc afara doua-trei lopeti/ de pamint reavan dar tu cum iti incepi activitatea prietene// vrem pinteni de aur pentru calaretii care se-ntorc pilcuri-pilcuri/ un grajd mai curat si mai bine luminat pentru caii lor fumurii…".
Fiecare intilnire cu Virgil Mazilescu era pentru mine, ca si pentru multi tineri, o sarbatoare si o lectie de viata. Despartindu-te de el, te intorceai acasa cu ferma convingere ca poezia e cel mai important lucru de pe lume, pentru care merita sa-ti sacrifici existenta. Prin urmare, simteai ca nu scrii si nu traiesti in zadar. Ca acolo sus, cineva te iubeste si te ocroteste. Totul era sa nu accepti nici un compromis. Altfel, mai devreme sau mai tirziu, va veni scadenta.
Tin si acum foarte bine minte una din aceste intilniri, cind mi s-a relevat "un alt Mazilescu".  Era in ’82, pe la sfirsitul lui septembrie. Imi aparuse, la "Cartea Romaneasca", cel de-al doilea volum de versuri, Cimp negru. Redactorul meu de carte, poetul Florin Mugur, un om extrem de rafinat, un adevarat degustator de poezie, trecut si el, ca si Mazilescu si multi altii, in lumea dreptilor, imi telefona intr-o seara, zicindu-mi sa vin de urgenta la Bucuresti, sa "ridic" cartea. L-am intrebat daca pot lua si drepturile de autor. Poetul m-a asigurat ca da. In aceeasi seara, am luat bilet pentru trenul de noapte si am descins la Bucuresti. Trenul, ajunsese prea devreme. Am stat vreo ora pe peron, citind o carte. Localurile se deschideau abia la opt, timpul trecea greu,  iar nerabdarea mea de-a ajunge la redactie imi amplifica senzatia ca ceasul s-a oprit in loc. Cind s-a crapat de ziua, am luat-o incet, avind drept reper linia de tramvai, spre centru. Pe drum, am ocolit "Cartea Romaneasca", intrind in parcul Cismigiu, unde am haladuit o buna bucata de vreme. Ma mutam de pe o banca pe alta, citind din scoarta in scoarta revista SLAST, aparuta sub obladuirea lui Ion Cristoiu. In sfirsit, trecu de ora 9, apoi de 10 si la 11 punct eram la poarta editurii. Intii m-am dus la secretariat, dupa care am coborit la subsol, unde se afla depozitul de carte. Iar de aici am urcat la casierie. Aveam de incasat pentru drepturi de autor o suma ce reprezenta salariul meu pentru doi ani de zile. La 12.00 m-am intilnit cu Florin Mugur, pe care l-am invitat la restaurantul Uniunii. Mugur, insa, calca pe acolo destul de rar. Fauna scriitoriceasca ii facea rau. Trecut prin ciur si prin dirmon, Florin Mugur, vazuse in viata lui cum se ridca si se prabusesc glorii literare dupa glorii. Nu frecventa localul, fiindca avea oroare de ratare. El ii admira pe scriitori de la distanta. Moartea neasteptata a lui Marin Preda il indemna sa se fereasca de excese. I-am strins mina si, punind banii in geanta, m-am indreptat spre locul pierzaniei. Iesind pe poarta editurii, am intors capul: Florin Mugur statea in dreptul scarii si clatina din cap. I-am auzit din urma glasul povatuindu-ma sa nu beau fara sa maninc. Bineinteles ca nu l-am ascultat. Cum am ajuns la restaurantul Uniunii, m-am indreptat spre locul de pe terasa unde statea Mazilescu. In curind, masa noastra deveni neincapatoare. Am comandat coniac, si vin, si bere. Si fripturi. Si cafea, si tot ce era mai bun. Imi sarbatoream "succesul". Mazilescu a luat cartea in miinile sale si a recitat aproape jumatate din ea. Traiam o adevarata sarbatoare. Eram euforic, dar si lucid. Atit de lucid, incit am refuzat sa maninc friptura pe care-o comandasem. N-am refuzat insa si vinul. Pe la sase dupa-amiaza, asistenta dadu semne de oboseala. Chiar si Guillaume administratorul, altadata rezistent la sindrofii, incepu sa se pleosteasca. Ridicindu-se de la masa, poetul recita, drept incheiere: "cineva de pe lume are nevoie de mine/ dragostea mea daca ai nevoie de mine/ o dragostea mea daca ai nevoie de mine/ gindeste-te la mine/ in spatiul cel mai umilit/ te-am sarutat eu mortul…."
    Nu s-au scurs nici doi ani de la acea intilnire si, intr-o zi insorita, la 2 Mai, Virgil Mazilescu se stingea din viata.