Un mizantrop afectuos

Ce se poate spune despre noua expozitie a pictorului Mihai Mireanu vernisata la Muzeul de Istorie si Etnografie din Ungheni cu prilejul sarbatorilor din august? In primul rind, ca artistul isi confirma renumele cistigat cu truda si privatiuni de tot felul pe parcursul ultimilor ani, intr-o competitie acerba cu inertia provinciala si apatia provocata – si alimentata din belsug! – de atitea probleme ce ne complica tuturor menajul cotidian, ne submineaza perfid increderea in ziua de miine.

Mic de statura, ca odinioara aprodul lui Stefan, insa la fel de vrednic si daruit vocatiei sale, a stiut sa se claustreze in atelier, punind intre sine si ispitele din afara, peste seama de multe, drept pavaza, sevaletul, pinza si culorile. "Mizantropia" lui Mihai Mireanu s-a dovedit a fi de bun augur: a fructificat! Pinzele demonstreaza cu prisosinta, inaintea valorii estetice, o vointa intelectiva, hotarita sa mearga pina la capat in transpunerea intentiei; reprezinta, in totalitatea lor, un certificat de calitati umane, disimulate in discursul cromatic…

Acesta, trebuie spus, se caracterizeaza printr-un gust pronuntat pentru arhaic si se propaga, in discontinuitati contrastante, pe sensul unor perspective preponderent campestre. Peisajele lui Mireanu au parfumul unei simplicitati rustice si sugereaza, prin abila orchestrare a accentelor, puritatea arhetipului, grandoarea elementaritatii si primordialului. Din complexitatea ametitoare a realului pictorul extrage citeva structuri si le combina. Culorile sale sint adesea transante, aproape fara nuante. Iese, de aici, un efect temporal, care trimite imaginatia indarat, spre inceputuri. Strategia pictorului ne reveleaza intelesuri altminteri greu de banuit: de pilda, ca un cimp parcelat, traversat de ridurile unor carari, este, de fapt, o matrice etnica, un document genealogic, definitoriu pentru cei care ne-am iscat aici. Pictura sa, cu alte cuvinte, pune in valoare o gindire orientata filozofic, spre deosebire de grafica (ilustrata, in cadrul expozitiei, de mai multe lucrari), care denota un spirit ludic, chiar sentimental pe alocuri. Pastelurile sale au halouri afective, iradiaza blindete si resemnare; naturile statice salasluiesc intr-o atmosfera dominata de liniste si strabatuta de luminozitati discrete, de un epic latent.

De departe, procedeul predilect al pictorului pare a fi abstractizarea moderata: "prototipul", de orice fel, este strecurat prin citeva ecluze pina i se reveleaza ponderea simbolica. O cenzura impotriva concretului se instituie aici. Tot ce reprezinta detaliu e drastic suprimat, nici un contur cit de cit recognoscibil, nimic pasibil asa-zicind de biografie ori document. Insa pe planul superior al ideatiei Mihai Mireanu este, in mod explicit, un traditionalist. Nu are, ca unii, complexul provincialului, nu se rusineaza de temele considerate vetuste. Dimpotriva, pare ca stie a iubi sincer lucrurile ce il inconjoara si nici acum, cind ingenuitatea si-a pierdut sensul, nu inceteaza sa suspecteze universul de poezie…