Un om norocos

Asa se numea una din cartile lui Octavian Paler, una din acele carti ce, prin anii ’80, dispareau instantaneu din librarii, se vindeau la suprapret, se imprumutau intre amici, se devorau, pur si simplu, de catre cititori din toate mediile, in speranta ca acolo, in paginile cartii, sint spuse, fie si aluziv, adevarurile pe care ei nu puteau sa le spuna. Viata pe un peron, o alta carte a lui Paler (aparuta in 1981) pusese in garda Puterea prin disecarea necrutatoare a totalitarismelor de tot felul. Eram atunci sub vraja romanului sud-american (Cortazar, Sabato, Marquez), iar aparitia unor scrieri similare la noi (Preda, Ivasiuc, Buzura, Breban, Toiu) parea un miracol, mai ales ca, in cele mai multe cazuri, cunosteam, ca redactor de revista, "lungul drum al cartii catre cititori", furcile caudine prin care trebuia sa treaca, "tratativele" ce se purtau (ajungind uneori, vai, pina la Cabinetul 1). Se spunea atunci, se spune, mai ales acum, ca aceste carti, acesti autori apareau "cu voie de la stapinire". Ceea ce este partial adevarat: notorietatea autorilor, spaima de publicitatea negativa ce li s-ar fi putut face autoritatilor, indeosebi la "Europa libera", in caz ca ar fi blocat aparitia, le determinau, dupa penibile tracasari, "sa inchida ochii". Ciudata era "soarta" literara a acestor romane, mai apoi. Daca (re)cititi cronicile de intimpinare sau de evaluare ce apareau in presa centrala, nu veti afla nicicum adevarul despre o astfel de carte: criticii se-nvirteau in jurul cozii, parabola (miza autorului, in fond) nu era decodata, sagetilor sau aluziilor nu li se arata tinta.
Si asta intrucit (se zicea) "ceea ce se poate spune intr-o carte nu se poate la revista": criticii ajunsesera la un limbaj mai incifrat, mai sibilinic decit al prozatorilor (poetilor, dramaturgilor), dar cititorul era destul de antrenat ca sa priceapa ceea ce ascundea subtextul.
Nu altfel se scria despre cartile lui Paler, cu deosebirea ca Viata pe un peron a avut parte de un tratament dur, amintitor de gloriosii ani ’50; s-a orchestrat un adevarat proces de demascare publica, intrucit – o spune autorul insusi – "Securitatea si-a dat seama ca ma refeream la cuplul Ceausescu". "Oamenii muncii" – eh, nu chiar muncitori si tarani, ci bibliotecari, directori de camine culturale, responsabili sindicali "cu cultura" – isi exprimau – in revista "Contemporanul" – indignarea impotriva acestei carti in care "se denigrau cuceririli revolutionari", "mersul glorios al societatii noastre" etc. S-au organizat si niscaiva dezbateri publice. Eram la revista "Cronica" pe atunci si-mi amintesc ca se incerca "lamurirea" unor critici (Liviu Leonte, Zaharia Singeorzan) care sa demoleze cartea in fata studentilor, dar, spre cinstea lor, acestia n-au "marsat".
Dupa aceasta carte si aceasta campanie, Paler a fost pus pe… liber de la "Romania libera" (fusese redactor-sef!), semnatura lui o mai intilneai, doar din cind in cind, in "Romania literara", unde purta "Polemici cordiale", socratice, cu interlocutori, de obicei, imaginari. Curajul lui subteran s-a radicalizat in primavara lui ’89, cind a semnat, impreuna cu alti 5 scriitori, cunoscutul protest anti-ceausist.
Pentru cine vrea sa inteleaga viata si opera lui Octavian Paler (e vorba de opera, o spun fara nici o ezitare), definitoriu este volumul Don Quijote in Est, marturisire exemplara, autoscopie hiper-lucida a unui problematic, tiranizat de aflarea (si rostirea) adevarului, fascinat de himere, luptind – pina la capat – cu morile de vint. Aceasta carte a fost scrisa in… exil, autorul fiind nevoit sa se refugieze, dupa mineriadele iliesciene, cind o noua dictatura a proletariatului ii batea cu bita in fereastra si-l ameninta, ca si mai inainte, cu moartea. Era raspunsul la necrutatoarele comentarii ale scriitorului fata cu cei ce furasera "revolutia in direct" si tolerau orice fel de abuzuri numai sa-si perpetueze puterea. Atunci – si pina la capat, indiferent de culoarea celor ce s-au perindat pe la Cotroceni sau pe la Palatul Victoria, Paler a fost mereu in raspar, i-a tinut in colimator, fiind citeodata chiar nedrept, dar consecvent cu sine intru asanarea iluzorie a unei societati, a unei lumi oricum, si la nesfirsit, imperfecta.
In pofida acestor intransigente – sau tocmai datorita lor? – Octavian Paler a fost respectat chiar si de cei ce suportau supliciul vorbelor sale. A fost el si "un om norocos" (titlu incarcat de o crunta ironie)? Ultimii ani i-au adus onoruri si recunoasteri oficiale, premii si titluri ce nu l-au perturbat insa mai mult decit zborul unor efemeride, nu l-au abatut, cu ispita, de la veghea de condor al Cetatii. Ci, chiar daca el n-a fost norocos, noi am avut norocul de a trai in vremea unui scriitor in ale carui pagini pulseaza, tragic-sublima, aventura unui Don Quijote din Est.