Un personaj: Val Gheorghiu si jurnalul sau public

Sub titlul provocator Cinci degete-n ochi isi aduna Val Gheorghiu o ampla selectie din publicistica scrisa dupa 1989 si publicata, cu regularitate de metronom, in pagina de opinii a "Ziarului de Iasi" si in "Romania literara". Ii citeam cu delicii rubrica de ani de zile, iar stilul sau alert, opiniile transante, forta epica ori umorul subtire care emana din tabletele sale cu iz confesiv, paginile de memorialistica sau exercitiile estetizante, in descendenta mateina, ma atrageau de fiecare data; atunci cind am inceput eu insumi sa colaborez saptaminal la cotidianul iesean, faptul ca norocul m-a ajutat sa impart pagina cu Val Gheorghiu mi s-a parut, dupa un scurt moment de entuziasm, frustrant: compania nu numai ca ma magulea, dar ma si obliga, ma supunea unei tensiuni de care, cu timpul, m-am mai eliberat. Nu ma pling si cu atit mai putin ma laud: a scrie in proximitatea semnaturii lui Val Gheorghiu e un pariu care, cistigat, te poate maturiza, unul care, in orice caz, te responsabilizeaza.
De ce un astfel de titlu agresiv-constringator? Nu neaparat pentru ca, in mare masura, comentariile autorului ating subiecte spinoase, de natura politica, de cele mai multe ori, pe care le transeaza ferm, fara eufemisme, ci, mai ales, pentru ca intotdeauna bunul simt, cultura sint incomode, lezeaza generala nesimtire, abuzivul confort in care ticalosia se instaleaza mai mereu la noi. Iar anii de dupa 1990 numai lipsiti de astfel de situatii nu au fost. Faptul ca masivul op (650 de pagini) este subintitulat Jurnal 1990-2006 nu trebuie sa mire: intelectualul de rasa a simtit nevoia sa se implice, sa ia pozitie, macar astfel, facindu-si auzita vocea in chestiuni delicate; s-a manifestat, altfel spus, in vazul tuturor, la scena deschisa, rezultatul fiind ceea ce prefatatorul cartii, Liviu Antonesei, numeste inspirat "un jurnal public".
Pentru Val Gheorghiu scrisul nu e simpla fandoseala, alint de dandy copt, violon d’Ingres; cunoscutul pictor este si un scriitor in adevaratul inteles al cuvintului, de un rafinament rar printre condeierii profesionisti. Dincolo insa de performantele stilistice, ceea ce atrage atentia in aceste texte este atitudinea ferma, mereu verticala, a autorului. Anticomunismul funciar ii dicteaza, in comentariile politice, o virulenta de bon ton, fara a-l plasa in proximitatea pamfletului; explicatia mi se pare simpla: atunci cind lucrurile sint prea grave, a le relativiza, a le lua peste picior este total nepotrivit: atacul trebuie sa fie direct, solemn chiar, decent, sa loveasca timpenia, nesimtirea, netrebnicia in zona letala. Optiunile sint explicate cu franchete, iar revigoranta sa opozitie fata de Iliescu, acest comunist pe care nici azi nu reusim sa-l acuzam, matur, de crimele savirsite in fata intregi i lumi romanesti, prostita cu metode verificate zeci de ani inainte de regimul pe care cu aplomb l-a slujit, tine nu de patima, ci de luciditate.
Dincolo de aceste atitudini ferme, necesare pentru practicarea unei publicistici de durata, iese in evidenta, cu minima timiditate, mina prozatorului. E drept, o stiam din volumele de proza scurta de pina acum: Val Gheorghiu este un rafinat al epicului, un estet, un scriitor care cauta, cu migala, efecte nu atit de ordinul verosimilitatii, cit al poeziei ori al injghebarii unei atmosfere de nobila descendenta mateina.
Ceea ce e memorabil la Val Gheorghiu este disponibilitatea de a-si recunoaste slabiciunile (stiute, ce e drept, de un intreg tirg), de a se amuza pe seama lor si de a si le accepta cu reconfortanta seninatate. Ce sa facem, in viata unui pictor exista, de buna seama, nu doar muze abstracte, ci si odalisce ceva mai palpabile. Cind vreo "sarmanta", induiosatoare in naivitatea sa, se fitiie gratios prin atelier, artistul stie sa decupeze scena, dar si sa aprecieze caraghioslicul situatiei; cind nu e cazul, strada are mereu rezerve nebanuite. O insemnare grabita face toate paralele, aducind in prim-plan nu numai bonomia si autoironia autorului, ci si una dintre optiunile cele mai barbatesc-intelepte, de care ma voi ocupa ceva mai incolo. Mai intii, pasajul: "Cu amicul bariton, octogenar, pe banca, sub ferestre. Trece una din trapasele tirgului, sumara, sumara, pas buiestru, ochelari negri, asasini". Atit. Lapidaritatea este cautata, nu mai incape vorba. Buimacit de memorabila creatura, autorul nu mai are energie sa mai coaca una din frazele somptuoase, in ritm de vals. Schiteaza, ca in unele tablouri ale sale, esentialul, imaginea care loveste drept in sensibilitatea priapica a masculului.
Nu aveti decit sa strimbati din nas. Eu unul admir fara preget pledoaria pentru frivolitate pe care Val Gheorghiu o face cu impecabila convingere. Al. Paleologu, un alt mare rafinat, aducea si el prinosul acestei mari calitati a spiritului liber. Nu, nu e vorba de exces, de vulgaritate, de superficialitate ori de alte astfel de pacate capitale. Dimpotriva, am impresia ca fara doza necesara de frivolitate, seriozitatea ajunge sa se autoparodieze involuntar, sa anchilozeze si sa clacheze in stupiditate. Nu cred in carturarul care practica imperturbabil exilul in biblioteca si nu-si face timp sa mai admire boiul unei pustoaice sau macar sa se bucure de spectacolul unui meci de fotbal. Si oare chiar nu exista nici un strop de frivolitate la Mozart? Hm! Inteligenta mai are nevoie de momente de respiro si, decit sa si le consume in puseuri de imbecilitate, e preferabila o baie de frivolitate subtire. Recomandabila parca mai curind domnilor… Iata o teorie pe care Val Gheorghiu nu numai ca o cunoaste, dar pe care o si practica cu laudabila decenta – ceea ce ii permite, patetic spus, sa guste din plin viata. Frivolitatea e necesara, asadar, dar in dozaj homeopat.
"Cu masura", altfel spus, asa cum ne indeamna si acest admirabil personaj care este Val Gheorghiu. Un spirit tinar, suplu, elegant, mobil, dedat umanelor placeri ale vietii, dar nicicind practicant al boemei neaerisite, mucegaite, lipsite de deschidere. Ei bine, jurnalul, fie el si "public", al unui astfel de artist nu are cum lasa indiferent pe nimeni.