Un reper estetic si moral: Ileana Malancioiu

Cum campania electorala mi se pare mai murdara si mai mirsava decit oricind, cum mi se face greata de interventiile valorind milioane de euro ale unor Patriciu, Vantu, Voiculescu si ale coteilor lor de curte, nu mai am puterea sa comentez ce se intimpla pe scena politica, asa ca ma intorc la linistitoarea poezie. Simt nevoia sa fiu inactual, e mai sanatos…

M-am bucurat cind am aflat ca anul acesta prestigiosul premiu Prometeus i-a revenit Ilenei Malancioiu. In sfirsit, mi-am spus, s-a facut dreptate. Aveam impresia ca, desi este, clar, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, notorietatea sa nu reuseste sa atinga un anumit grad de care alti autori, cu mai putin har si infinit mai putina fibra morala, se bucura nemeritat.

Lucru rar, in persoana Ilenei Malancioiu se intilnesc scriitorul de calibru si omul vertical, pentru care rostirea adevarului tine de echilibrul lumii. Poeta, desi intimpinata discret in 1967, cind aparea primul volum, Pasarea taiata, si-a impus, intre timp, o voce unica, tinguitoare, dar demna. Ulterior, aceasta a capatat tonalitati din ce in ce mai acute, astfel incit volumul din 1985, Urcarea muntelui, poate fi oricind privit drept un gest contestatar intr-un climat politic din ce in ce mai opresiv. Poezia era nevoita, in acele vremuri de trista amintire, sa isi asume sarcina de a rosti, fie si voalat, invaluit, adevarul. Or, am impresia, tine de ADN-ul etic al Ilenei Malancioiu sa isi asume mereu acest ingrat rol, de a rosti, cind nimanui nu ii cade bine, adevarul abraziv, neconvenabil. Asa imi explic de ce, dupa 1990, scriitoarea a intrat cu toata fiinta in gazetaria politica, pe care a practicat-o cu maxima responsabilitate si verticalitate. Au rezultat carti precum Cronica melancoliei, Crima si moralitate sau A vorbi intr-un pustiu. Un motiv in plus pentru ca numele sau sa devina ceea ce deja se configura inainte de 1989, cu toata discretia care a caracterizat-o mereu: un reper nu numai estetic, ci si unul moral. Rara avis in atit de „bizantina" noastra lume literara.

De ce nu concepe Ileana Malancioiu ca a fi scriitor este posibil fara a avea plin unul dintre cele doua talgere? Pentru ca, afirma ea intr-o carte-dialog cu Daniel Cristea-Enache (Recursul la memorie), „autonomia esteticului nu poate fi absoluta, ci in raport cu ceva anume". Pare un truism, dar el este uitat de cele mai multe ori: valoarea estetica se individualizeaza despartindu-se de un alt posibil reper, care de cele mai multe ori tinde sa o uzurpe. Din pacate, in spatiul literar autohton, acel ceva s-a intimplat sa fie, vreme de aproape jumatate de secol, ideologia comunista, care s-a propagat, nu de putine ori, prin vocea unor scriitori nu intru totul lipsiti de talent si, in aceeasi masura, datorita incremenirii in pasivitate a celorlalti. Tocmai de aceea, pentru ca aceasta plaga morala sa se poata vindeca, este nevoie, astazi, de voci oneste, creditabile, care sa marturiseasca raspicat, fara ocolisuri, dar si fara a cadea intr-un pernicios exces nihilist, cum au stat lucrurile intr-o perioada nazuroasa a istoriei, pe care multi dintre noi, dintr-o vinovata pudoare, ne ferim a ne-o aminti. Numai ca, intr-o vreme a confuziei generalizate, astfel de gesturi curative risca sa devina simple predici in desert; intii de toate pentru ca cele confirmate prin autoritatea lor morala lezeaza nu numai orgolii, ci chiar imagini insistent confectionate. Conditie pe care autoarea si-a asumat-o mai demult, de vreme ce si-a intitulat un incitant volum de eseuri A vorbi intr-un pustiu. Doar ca parca si pentru a te salva dintr-un pustiu ai nevoie de un minim reper pentru a-ti fixa azimutul. Or, pentru mine personal, dar sint convins ca si pentru altii ca mine, inca necopti in bulversantii ani 90, prezenta saptaminala a articolelor Ilenei Malancioiu indica nordul.

In afara de aceasta atitudine civica, de corectare a prea multelor tare pe care viata noastra politica si nu numai nu a incetat sa le cultive, am avut norocul sa descopar poezia Ilenei Malancioiu devreme, cind gustul nu imi fusese deformat de poezia postmoderna, mizind pe ironie, intertext si strategii de scriitura care, daca nu o alungau cu totul, calculau prea minutios emotia. Un autentic fior tragic strabate aceasta poezie, de la un capat la altul, chiar daca, in Urcarea muntelui (1985), moartea ia chipul amenintarii totalitare. Vina etica devine una puternica in poezia Ilenei Malancioiu, care stie ca retragerea in turnul de fildes nu scuza tacerea lasa, echivalenta a complicitatii, deci a compromisului grav. Nu doar poezia, ci intreg scrisul Ilenei Malancioiu isi tese urzeala intre doua borne: de la drama intima, de la sentimentul mortii, care priveste sensibilitatea lezata, la responsabilitatea publica de a fi scriitor.

Or, dintre contemporanii nostri, Ileana Malancioiu pare a fi deplin constienta de aceasta responsabilitate. Cred chiar ca nu exista mare scriitor in absenta acestei asumari a propriului statut, care implica si obligatia de a suporta consecintele cuvintului pentru care, ne avertizeaza apostolul Pavel, vom da seama cindva. Scriitorul da seama de ceea ce scrie nu doar inaintea lui Dumnezeu, ci si inaintea cititorilor. Din acest punct de vedere, nu obosesc sa o repet, Ileana Malancioiu ramine unul dintre prea putinele repere din literatura noastra (contemporana si nu numai).