Un tarim prea indepartat

De multi ani, de la fereastra unde lucrez, privesc la povirnisul dulce al soselei care, coborind de la Spitalul Socola, se indreapta spre zarile albastrii ale dealurilor basarabene. Pina acolo, pina la Nistru, pare o nimica toata, iar intr-acolo ma impinge un indemn ca o sacra datorie, ca o amintire care ma atrage din primii ani ai vietii, pe care i-am trait pe malul Nistrului. M-am nascut la vreo trei sute de metri de malul melancolicului fluviu, i-am inteles, din prima copilarie, semnele, am citit zilnic cerul reflectat invers in apa limpede, am tresarit la zbaterea brusca a cite unui peste si mi s-a intiparit in sufletul meu fiinta acestei nobile ape.

Dupa instrainarea lui, m-am simtit orfan. De atunci i-am tot simtit lipsa; dar, cum sentimentele au o istorie a lor, lipsa s-a convertit intr-o "prezenta" concreta, care, cu timpul, mi se parea ca face parte din mine, din fiziologia mea.

Cind s-au asezat altfel, mai drept, temeliile acestei lumi, cind s-a distrus zidul de la Berlin si mai ales dupa marea jubilatie colorata care a ramas in amintire cu numele frumos de "Podul de flori", am avut o tresarire cum trebuie sa aiba cite un orfan care afla, dupa multi ani, ca tatal, pe care il credea mort, mai traieste, ca il va intilni dupa ani multi de lipsa. Este in acest gen de reintilniri, totdeauna, un amestec de simtaminte contrarii. Mi se pare ca psihologia inca nu are un termen stiintific ilustrativ pentru aceste situatii, destul de frecvente, totusi. Probabil ca aceste situatii reflecta o stare de oboseala a sufletului.

*

Cum spuneam, de multi ani, de la fereastra unde lucrez, la Spitalul in care s-au adunat anii peste umerii mei, privesc la povirnisul care coboara blind de pe culmile Socolei, prefacindu-se intr-un drum subtire ca o ata care se strecoara printre vai pe dealurile din  fata spitalului, pierzindu-se dintr-o ocolire in alta, undeva, departe, unde nu mai poate fi urmarita cu ochii liberi, nici cu binoclul; numai cu palpitatiile inimii, acum mai obosite, poate fi urmarita cararea care se strecoara spre lumina albastra a dealurilor abia vazute ale Basarabiei, spre Nistrul atit de adinc inscris in suflet.

Am tot visat sa urmez la pas drumul acestei carari, sa ma strecor, calcindu-i pamintul lutos, pietrificat, sa trec peste vreo capcana, doua, cite ar fi, sa trec si Prutul, si sa-mi urmez drumul mai departe, unde duce cararea. Dar m-am tot ratacit, ceva mi-a zadarnicit dorinta.

Am incercat aceasta aventura care, parindu-mi-se, ani de-a rindul, o simpla plimbare, parindu-mi-se, in alta serie de ani, o aventura periculoasa, acum mi se arata, in adevarata ei amploare, ca o enigma, o vraja misterioasa. Cred ca drumul acesta este o mistificare, o cale terestra inselatoare, este o iluzie; o umbra a unui curcubeu, o umbra cazuta la pamint, inselator pentru cine crede in existenta lui materiala.

*

Dar astept sa pot infringe vraja, sa se iveasca Norocul care, printr-un miracol, sa topeasca inselatoria intr-un unic adevar.

De fapt, nu sint deloc sigur ca se va indeplini acest noroc… Pina atunci, il incerc, asa cum se face la jocurile viclene. O iau "la pas", cind pot, intr-o neobosita asteptare, minunindu-ma, fericit, de realitatea blinda a toamnei. Nu stiu cit de real este tarimul la care visez, nu stiu daca nu este prea indepartat acest tarim. Nu stiu daca mai am dreptul la visare sau este cuminte sa ma multumesc doar cu frumusetea asteptarii indeplinirii visului.
Si este fermecatoare asteptarea, in lumina blinda a miezului de toamna care impurpureaza dealurile, vaile, casele, padurea, locurile numite Birnova, Visan, Bucium, Trei Peri, Paun…