Universitatea, dincolo de festivisme (I)

S-au terminat festivitatile ocazionate de aniversarea Universitatii noastre, unul dintre putinele branduri autentice pe care le avem. Au fost reusite, chiar daca unii spun ca au durat prea mult si au presupus cheltuieli prea mari intr-o perioada ca aceasta, afectind veniturile profesorilor. Ne-au onorat personalitati sonore (mai putin ministrul, premierul sau presedintele –  dezonorant pentru ei), s-au tinut conferinte si simpozioane interesante, au fost decernate titluri, iar ospitalitatea organizatorilor a fost deplina. Acum am ramas intre noi si ma gindesc la faptul ca, dupa urarile si felicitarile de rigoare, nu ar strica si o analiza realista, la rece, nu atit despre meritele indiscutabile ale inaintasilor, cit despre avatarurile, discutabile, ale prezentului. O analiza, inevitabil critica, la care indraznesc sa invit pe toti cei care sint interesati si au ceva de spus, cu speranta ca se vor naste idei care sa sporeasca performanta academica in situ, pentru ca intotdeauna e loc de mai bine. 

La un veac si jumatate de la infiintare (virsta tinara in termeni institutionali), intiia universitate a ta rii prezinta, in opinia mea, un bilant cu lumini si umbre. Ea nu mai este o scoala de elite, sau pentru elite, ci traverseaza un proces de masificare, cu mediocritatea implicita, in care numarul distruge calitatea. Universitatea nu este autonoma decit in declaratii, chiar daca aduna bani din taxe, dependenta (metodologica, administrativa, financiara) fata de guvern e inca ridicata. Dar principala lacuna imi pare lipsa unei legaturi reale si eficiente cu practica si a unei implicari adecvate in viata cetatii, a tarii, de ce nu?, prin parteneriate specifice desfasurate cu mediul de afaceri, administratie, centre de cercetare, societate civila etc.

Actiunea Universitatii ar trebui sa se orienteze spre o modelare a vietii economico-sociale si politice a societatii, sa asigure calificari potrivite cu cererea de pe piata, sa stabileasca standarde caracterologice, sa promoveze marile principii de sustinere si imbunatatire a vietii, sa contribuie la formarea unei identitati si a unui sens al ordinii si valorii in societate, sa ajute la structurarea planurilor de dezvoltare si sa detina o banca de date si de informatii care sa poata servi obiective ale dezvoltarii. Or, o Universitate care nu pastreaza legaturile cu piata tinta va fi incapabila sa valorifice oportunitatile si sa evite amenintarile, in conditiile in care calitatea si numarul universitatilor au inceput sa fie guvernate de catre piata.

Din acest punct de vedere, Universitatea parca s-a inchis in sine, comunica putin in afara, iar in interior nu intotdeauna performanta si cultura sint la ele acasa. S-au cuibarit mediocritatea, nepotismul, amantlicurile, birocratia, coruptia si spiritul de clan, Alma mater suferind mult in materie de organizare institutionala. Exista valoare, dar in mod izolat, preocuparea principala fiind banii, obtinerea cursurilor mai bune, avansarea rapida, invidia, sabotarea colegului, prea putini cultivind o respiratie culturala mai ampla si o deschidere cu adevarat academica spre nou, spre bine, spre frumos, spre dreptate.

Nu prea mai exista preocupare pentru formarea de personalitati, de caractere si de adevarati profesionisti. Metodele de predare sufera fie de prea multa teoretizare, fie de specializari prea inguste si tehnicism rigid, iar cele de examinare sufera de standardizare, omogenizare si, uneori, de subiectivism. Cimpul cunoasterii a fost parcelat, ca si mintea studentilor. Universitatea ar trebui, intr-o masura mai mare, sa creeze si sa disemineze cultura, sa invete oamenii sa gindeasca si sa traiasca. Studentul trebuie inteles ca un om si nu ca un numar matricol.

Menirea Universitatii nu e sa produca diplome, sa faca negot intelectual si sa ofere perspective obscure. Menirea sa este sa produca spiritualitate. Nu idioti cu diploma sau profesori adormiti de propriile cuvinte, care nu publica nimic cu anii, au predat toata viata un curs sau doua, si alea luate de pe undeva sau traduse cindva etc. Pentru unii, mai egali decit ceilalti, acestea sint conditii chiar pentru a ajunge sefi, daca sint si suficient de obedienti cu cine trebuie, nu deranjeaza si, in general, nu au opinii, sint departe de a fi modele de eruditie si comportament. Dezbaterile stiintifice sint inlocuite adesea cu simple birfe de care nu scapa nimeni. Micile savantlicuri, rutina, orgoliul si academismul de cumetrie sint la ele acasa.

Spiritul stiintific a fost deturnat spre un utilitarism si un pragmatism de fatada. Universitatea nu mai contempla universaliile, nu mai ofera fiorul marilor intrebari. Multi ies din ea asa cum au intrat, sau chiar mai rau, plati, cu mintea stilcita si caracterul ravasit, intr-o perioada ce risca sa devina dramatica. Cu ce producem noi, lumea n-ar putea trai. Nu mai avem modele, care sa fie in primul rind niste repere morale, invatatura profesorului e mai putin vie, nu mai poate schimba destine. Nu mai exista stil, eleganta si sens, decit – repet – ca exceptie. Ne ocupam de subiecte minore, prinsi in tot felul de compromisuri, de conjuncturi si conjecturi putin onorabile. Nu mai traim idei, nu mai impartasim sperante, sintem departe de adevarata cunoastere, chiar de forma ei stiintifica.

Inteleptul Solomon spunea ca intelepciunea ramine nebiruita in fata rautatii. Ei bine, noi am biruit-o; departe de intelepciune, etalam rautate in forma pura. E de inteles ca toate acestea scad calitatea actului didactic, ne coboara in ochii studentilor. Iar vorba zboara si observam, an dupa an, cum tot mai multi studenti, de obicei cei mai buni si cu posibilitati, din zona Moldovei, prefera sa urmeze cursurile la Bucuresti, la Cluj sau chiar la Brasov. Adevaratele succese in cercetare sint si ele, totusi, niste rara avis, in plus, e un domeniu in care lipseste eficienta. Apoi, de ani buni, Iasul nu mai da academicieni sau membri corespondenti. Premiile prestigioase, academice, literare, din tara sau din afara, se reduc si ele.