Vaicareala

Orice bun roman stie sa se vaicareasca. Unii au devenit atit de priceputi in a se jelui incit doar simpla lor prezenta in lume inspira o nesfirsita mila. Altii, mai practici, au transformat vaitatura in discurs autonom. Iesi in lume, te intilnesti cu cineva. „Ce mai faci?", il intrebi pe X. „Nu prea bine", ti se raspunde. Hopa, ai incurcat-o. „Nu prea bine" este un teribil declansator de vaiete.

Discursul de of, vai si valeu e laborios si ritualizat. Nu te poti vaicari doar un pic. Cel care te asculta trebuie, o stim prea bine, sa capete anvergura intregului, iar temele de lamentare trebuie impletite cu mestesug retoricesc. „Nu prea bine" aluneca cu eleganta de la individual la general: sanatatea e subreda, banii sint pe sponci, caruta familiei scirtiie din toate osiile, necazurile pindesc la tot pasul, lumea e rea, domnule, rea, iar tinguirea universului astupa zilnic porii metafizici ai fiintei.

Intre miriadele de vaicareli, fiecare cu notele ei inconfundabile, citeva tipuri atrag in mod constant atentia, prin prolixitate, nerv si spirit de sinteza.

Considerind vaietul din punctul de vedere al priceperii de care da dovada actorul social, ne oprim intii asupra deosebirilor intre tinguirea naiva si cea experta.

Vaicaretul naiv practica o jeluire accidentala, accesorie. Ingenuitatea cu care da glas sfisierilor personale si cosmice il face simpatic. Tonul lamentarii e temperat de stinjeneala (omului ii este probabil rusine sa se vaicareasca), vorbele se situeaza in vecinatatea sinceritatii, conversatia aluneca repede spre zone mai sigure.

Expertul vaicarelii se situeaza la antipod. Fertilitatea substratului tragic germineaza poetic in jelaniile unui astfel de artist emerit. „Buna ziua", il saluti. „Of, ce-i bun intr-o zi ca asta?". „S-a intimplat ceva?", intrebi, cu suspiciune. „Ah, de unde sa incep?". Incerci sa bati in retragere: „Hai, ca mai vorbim noi". Degeaba, profesionistul stie ca are de-a face cu un biet amator. Se agata scai de fiinta-ti si isi intra plenar in rol. Doua, trei ceasuri mai tirziu, tu esti prabusit („vai de mine si de mine!"), iar expertul, vioi, incarcat energetic, increzator in propriile forte, porneste in cautarea altui recipient pregatit sa-i primeasca duiumul de jeluiri esentiale.

In raport cu meandrele societatii, vaicareala poate fi egoista sau empatica. Egoistul se va lustrui pe sine cu mult spor. De fapt, sinele sau este matricea in care a luat fiinta tinguiala. Nimic nu este mai important decit of-ul personal. Daca iti trece prin cap sa te vaicaresti si tu, tu, umil si mut spectator al chinurilor emblematice prin care a trecut faptura vaicariciului egoist, asupra ta se vor dezlantui focul si para lamentatiilor desprinse parca din Apocalipsa. Cainarea egoista este virulenta si intoleranta cu pornirile altora. Nu exista decit un singur model legitim de vaicareala, cel al egoistului, restul e curata prefacatorie. Iti vine chiar sa-i dai dreptate. Exista oare cineva care se poate vaicari mai abitir?

Vaicaretul empatic este un calau al sinelui. Nu jelaniile proprii formeaza substanta discursului, ele sint doar pretexte, mijloace de a introduce si explora vaietele altora. „Sint mihnit, draga", ti se intinde mreaja. „De ce?", te bagi gresit in vorba. „Il stii pe X? Saracul, sa vezi ce a patit!". Asculti, blestemindu-ti imprudenta, inflorirea nefericitelor patanii ale lui X. Povestea curge spornic, dar lovitura de maestru nu a fost data, inca. „- Si stii ceva?". „- Ce?". „- Ma bucur ca nu sint in pielea lui!".

Un alt soi curios de mestesugar al ah-ului prelungit este empaticul-ecou. Daca te pune Necuratul sa ii spui ceva despre tine, „ecoul" te loveste drept in moalele lamentarii. „Nu ma simt bine", ii marturisesti. „Nici eu!", iti raspunde. „O duc greu de tot cu banii", il incerci. „Si eu", ti-o intoarce. „Mi-a murit soarecele pisicii!", exagerezi. „Mie-mi spui?", te lasa masca „oglinda". „Sint un mare idiot!", murmuri inciudat. „Dar eu?", te oglindeste, interogativ retoric, „ecoul".

Judecata din unghiul potentialului patogen, vaicareala poate fi benigna sau maligna.

Jeluirile benigne trec aidoma tramvaiului prin statie, statia fiind tu. Vaicariciul opreste la punct fix, sta o vreme pe capul tau, apoi se duce mai departe, conform unui grafic de tinguire bine stabilit. Din cind in cind, te anunta ca vine sa stea „un pic" de vorba cu tine. De fapt, nu sta de vorba cu tine, ci cu sine, tu esti doar turnesolul prin care artistul isi verifica potenta reactiva. Daca esti puternic, il anunti ca „statia" s-a desfiintat, mai intii temporar, mai apoi permanent. Daca accepti starea de fapt, se poate ajunge la vaicareala maligna.

Ai aflat ca vaicaretul este aidoma unui virus apt sa contamineze tot? Daca raspunzi afirmativ la intrebare, e deja prea tirziu. Ca victima a epidemiei, nu iti ramine decit speranta incerta a imunizarii pe cale naturala. Cui pe cui se scoate. Te intorci din lume, dupa intilnirea cu cineva. „Ei, cum a fost? Ce ai facut? Ce ai rezolvat?", te asalteaza cu intrebarile cei dragi. In fata unei asemenea prospetimi inocente, te descolacesti usurel, te asezi linistit in pozitie de atac si eliberezi controlat toxinele: „Of, dragii mei, sa vedeti ce am patit!"