Venus Noir

  Abdellatif Kechiche e un nume pe cit de strain, pe atit de important pentru un anumit fel de cinema: povesti reale, sociale, omenesti. Cu aproape un an in urma scriam despre filmul sau L‘esquive, care arata calitatea dezorganizata, impulsiva, nedramatizata a adolescentei, transformind interactiunea mai multor rase in pretext de critica sociala. Intre timp, a devenit disponibila si ultima sa creatie; fata de L’esquive sau La graine et le mulet (Secretul cous-cous-ului), Venus Noir schimba complet registrul, abandonind prezentul neorealist al arabilor din Franta in favoarea unei reconstituiri de epoca, realizata dupa toate regulile filmului cu buget, impresionant cinematografic.

Povestea incepe in anul 1810; un bur din Cape Town prezinta la Londra marea atractie a Africii,: tinara de 20 de ani ale carei atribute fizice (sini mari, bazin si fese extrem de dezvoltate), inclusiv culoarea neagra a pielii, sint exploatate sub numele de Venus hotentota. Antreprenorul o imbraca intr-un costum mulat, apropiat de culoarea pielii, si o pune in scena intr-o cusca, urmind ca animalul preistoric sa fie imblinzit cu biciul. Spectatorii albi ("civilizati" de taverna) ai Londrei o pot atinge, zgindari pe aceasta super-femela primitiva, fiind la rindul lor intaritati cu mormaieli guturale bine pregatite la repetitii.

Cunoscind originea tunisiana a regizorului si focusul filmelor sale precedente, intriga/primul act al filmului pare o metafora neiesita din comun privind violenta rasismului european. Personajul Saartjie (fata vorbeste si ea afrikaans, a fost slujnica in casa burului) e construit ca o victima sigura a exploatarii; in afara show-urilor istovitoare, ea bea permanent, umilita, intr-o situatie fara iesire: necunoscind pe nimeni altcineva intr-o tara straina a anului 1810, Saartjie nu poate scapa de dresorul ei, care o amageste cu promisiunea unei vieti imbelsugate dupa reintoarcerea la Cape Town. Dupa prima treime a filmului, chiar aveam impresia ca Abdel Kechiche s-a prostit si ca duce acum apararea rasei la nivelul dogmatic al metaforei.

Lucrurile devin mai interesante odata ce Saartje (interpretata impresionant de Yahima Torres) ajunge un obiect traficat, iar perspectiva se largeste spre mediile care o consuma. In 1815, dresorul bur o vinde unui imblinzitor francez (Olivier Gourmet, obisnuit al fratilor Dardenne, excelent aici in contre-emploi), care o prezinta in cele mai rafinate/depravate saloane ale Parisului. Show-ul ia o turnura accentuat sexuala, Saartje fiind folosita pentru a excita contese ofilite, cu sinul sting atirnind in afara decolteului. Dincolo de socul vizualizarii unor moravuri cu mult mai perverse decit actualitatea asa-zis libera, mediul saloanelor pariziene face legatura cu o elita intelectuala a carei atitudine fata de exploatarea Saartjei nu e cu nimic mai responsabila decit cea a taranilor din tavernele Londrei.

Prin saloane, Saartje (botezata crestin, de dragul respectabilitatii, Sarah) ajunge sa fie solicitata de o asociatie a anatomistilor francezi, care incearca o cercetare/descriere amanuntita a "exemplarului" hotentot. Ajunsi la capitolul organe de reproducere, academicienii se confrunta cu refuzul Saartjei de a ceda, si aici, unor gesturi care o umilesc si mai mult.

Povestea merge mai departe, pentru ca Abdel Kechiche asta face, povesteste. Abandonata intr-un bordel, Saartje contracteaza o boala venerica si moare dupa un timp, singura in camera, la 27 de ani. Corpul ei este recuperat de imblinzitor si vindut cu promptitudine anatomistilor francezi, care definitiveaza analiza biologica post-mortem, declarind-o veriga lipsa dintre maimuta si om.

Vizavi de cumplita drama personala infatisata de Kechiche, actul anatomistilor francezi si urmarea muzeografica (ramasitele Saartjei au fost expuse la Paris in Musee de l’Homme pina in 1974) dobindesc o dimensiune de incriminare politica. Intr-un post-scriptum al filmului, aflam ca in 1994 Nelson Mandela a solicitat Frantei repatrierea ramasitelor. Pe o treime de ecran, in stinga genericului de final, vedem imagini documentare de la manifestatiile de sarbatorire a repatrierii, din 2002.

Fara indoiala, Venus Noire continua proiectul lui Abdel Kechiche de re-prezentare a rasei minoritare, doar ca nu mai e vorba de politicul ce afecteaza vietile oamenilor de rind (ca in L’esquive sau Le grain et le mulet). Privita invers, prin lentila de indepartare a istoriei, relatia Nord-Sud/Franta-Africa de Sud/alb-negru se construieste aici pe (infinite) drame personale.