Caută 
3 MIN
De martisor, am fost invitata pe Facebook in Godot cafe-teatru, in Bucuresti, la Te iubesc! Te iubesc?, adaptare dupa textul lui Dumitru Solomon "Zapezile de altadata", in regia lui Chris Simion, interpretat de Manuela Harabor, Corina Moise, George Corodeanu. Mi-am amintit ca eu am vazut aceasta piesa de teatru intr-o vara, in chiar distributia de mai sus, cind compania D’Aya a venit cu aceasta reprezentatie la Iasi, montind-o pe o scena in aer liber in parcul Copou. Spectacolul este o comedie extrem de reconfortanta, desi abordeaza teme destul de serioase: ce se poate intimpla intr-un cuplu tinar dupa ce obisnuinta a luat locul scinteii de la inceput.
Manuela Harabor, costumata la frac si cu joben, intra intre secventele care redau hirjoana de cuplu, presarind tot ce gaseste mai usturator in termeni de filosofie de cuplu ("Daca dragostea este oarba, casatoria iti deschide ochii"; "Secretul unei casatorii fericite: sa te multumesti cu ceea ce ai"; "Secretul fericirii in cuplu: sa nu-ti vina ideea sa compari") ori de filosofie asupra barbatului ("Nu e nici o diferenta intre un barbat prost si unul intelept atunci cind acestia se indragostesc"). Ea danseaza, bate step, intr-un cuvint face un show pe cinste. Totodata, o interpreteaza pe mama tinerei sotii la telefon.
De ce "te iubesc" cu semnul intrebarii? Pentru ca dragostea e un teritoriu extrem de fragil. Unde nu se poate sti niciodata cu siguranta cite batalii se dau, cine le-a cistigat pe fiecare si cine ce mai are de facut pentru a se reabilita si a iesi din nou la suprafata, in caz ca a pierdut vreo batalie. In aceasta postura se gasesc cei doi parteneri ai unui cuplu pus pe sotii si hachite, interpretati cu mult umor de Corina Moise si George Corodeanu. Capete de afis: viata in doi, relatia dintre obisnuinta si dragoste, gelozia – de ce e daca se observa ca e, de ce nu e daca se observa ca nu mai e – , "te parasesc", "te iubesc".
Pe scurt despre fiecare. Tindem, in mod normal, sa credem ca atunci cind partenerul nu mai e gelos nu ne mai iubeste si ca ii pasa de noi daca fierbe de furie si gelozie. Moralistii francezi credeau exact invers, cum ca gelozia nu are nimic de-a face cu dragostea. Cine mai stie? Poate ca aveau dreptate moralistii francezi: gelozia e semn ca un orgoliu a fost lezat si un altul magulit, in nici un caz un indiciu pentru existenta dragostei. Si atunci, oare de ce se perpeleste tinara sotie ca nu-l mai poate face gelos pe sotul ei?
Raportul dintre obisnuinta si dragoste s-ar putea sa fie invers proportional: daca dragostea scade, gradul de confort, siguranta si comoditate cotidiana in cuplu creste. Or, dragostea necesita un dram de "nebunie" care nu are nimic in comun cu faptul ca ne-am acomodat cu o persoana. In aceasta punere in scena, dorinta de confort, monotonie, liniste a sotului e perturbata de nostalgia sotiei dupa frisoanele de la inceputul povestii. In interpretarea ei, nu se mai iubesc ca atunci ("Ceea ce ne lipseste noua e tocmai nebunia! Ne-am linistit prea devreme, ne-am lasat coplesiti de oboseala, de obisnuinta, de rutina…). In interpretarea lui, lucrurile sint pe fagasul lor firesc ("Fericirea este… cind e bine… si nu ne certam… si dormim…").
Cred ca e o problema de alegere la mijloc. Alegi sa te multumesti sau sa fii nemultumit, mereu asteptind, cautind altceva? Alegi sa te resemnezi sau sa lupti? Ti-e mai bine in siguranta pe care ti-o da obisnuinta sau te simti incatusat de aceasta? Cu alte cuvinte, preferi sa anticipezi mutarile celuilalt sau agreezi riscul, schimbarea, neobisnuitul? Si trebuie ales in cunostinta de cauza. S-ar parea ca "Nu exista dragoste infinita. Ne amagim. Legile poeziei sint altele decit legile vietii". Cu acest nou inteles, alegerea pe care o facem intre dragoste si obisnuinta, intre poezie si viata valoreaza infinit mai mult.
