Viscolul

Cazuse o zapada subtire, pe care crivatul o purta dintr-o parte in alta a campului, acoperind ici cate un smoc de iarba aspra, colo cate un bulgare de pamant ghemuit la radacina unei tulpine ingalbenite de porumb, ramasa de izbeliste, alaturi de altele, in mijlocul miristii, sa infrunte gerurile si vifornitele iernii. Pe sosea, din cand in cand, dinspre Iasi, cate o Dacie, urmata la un interval de o jumatate sau chiar trei sferturi de ora de un tir sau o autocisterna, ce urcau greoi dealul Repedea, incetinind la curbe si apoi apasand pe acceleratie; altele veneau din directia opusa coborand dealul, luandu-se parca la intrecere cu suvitele de zapada ce fumegau inaintea si in spatele pneurilor incatusate-n lanturile autovehiculelor mai mari sau mai marunte.  Ajungand in dreptul fostei Tabere de pionieri, pe dealul astazi presarat de vile, care de care mai impozante, unele terminate, altele in constructie, soferii aruncau o privire scurta in dreapta sau in stanga lor si ramaneau pentru cate clipe uimiti de privelistea ce li se infatisa in fata ochilor. Unii clatinau din cap, altii injurau printre dinti, iar altii claxonau, privind in urma lor si fluierand a paguba sau a mirare. La marginea soselei, langa un plop cu ramurile napadite de vasc, ce se zbatea in bataia vantului, statea o pereche bizara: un barbat tanar, cu mustaciora, si o palarie neagra de fetru, imbracat intr-un pardesiu elegant si cu un fular alb, lung, infasurat de cateva ori in jurul gatului, si o femeie tanara, inalta, subtire, intr-o geaca alba si blugi bine mulati pe niste picioare ca fusul. Femeia statea cu genunchiul stang sprijinit pe un taburet, tinand intr-o mana o pensula, iar in cealalta acuarelele. Tanarul imbracat elegant poza in fata sevaletului, sprijinindu-si cotul in aer, intr-o atitudine byroniana. Perechea parea sa ignore cu desavarsire deopotriva vajaitul crivatului, cat si fluieraturile ce se auzeau de pe sosea.

"Hei, voi aia de acolo!" se auzea de pe sosea. Vantul imprastia cuvintele pe camp, le rostogolea pe zapada, amestecandu-le cu pachetele goale de tigari si alte ambalaje inghesuite la marginea santului. Cate o silaba mai ajungea si la urechea tanarului dandy, care scotandu-si palaria facea din cand in cand o reverenta in directia camionlui, ce se pierdea in departare.

"Sunt cam sui", spuneau soferii, clatinand din cap.

"O fi scapat de la Socola", zicea cate unul, rasucindu-si semnificativ degetul aratator in dreptul amplei.

"Mai bine i-ar trage-o!", racnea altul, scotandu-si bratul pe geam si agitandu-l in aer.

"Ce, vrei sa-i inghete fuduiile, nu vezi ca te ia cu sughit", venea raspunsul.

Tanarul continua sa faca reverente, afisand un zambet nevinovat. Femeia insa se arata a fi mult mai apriga decat barbatul; enervata de claxoanele ce incepeau sa se inmulteasca, nu se sfia sa-si indoaie bratul drept din cot, facand spre sosea semne indecente si injurand crunt.

Inainte de a dezvalui identitatea personajelor, voi mai adauga, spre disperarea cititorului, cateva pete de culoare tabloului hibernal. La sfarsitul fiecarei sedinte, varandu-si carnetelul in buzunar, el se apuca sa culeaga fructele de maces, pentru a i le depune in palme, iar ea, muindu-si pensula in picaturile de sange ce supurau pe degetele sale albe, le transfera tufisului de trandafir salbatic zubravit in tablou. Undeva, in spatele fundalului, se intrezarea Iasul. La sfarsitul zilei, cand cobora intunericul, strangandu-si uneltele, imbratisati barbatul si femeia urcau spre o casuta mica, acoperita cu tabla, ce se zarea la marginea padurii.

Panzele pictate le abandonau langa piatra kilometrica sau direct in santul pe jumatate inzapezit.

Mergeau brat la brat recitand o poezie de iarna: "Viscolul prinde colbul sa-si lepede,/ Lunec-o troica, luneca repede./ Vesela troica peste intindere,/ O tinerete fuge cu-aprindere./ Unde mi-s oare zilele proaspete,/ Dar fericirea ce-am avut-o oaspete?/ Toate pierira-n iarna salbatica,/ Precum aceasta troica zanatica…"

Erau poetul Daniel Lascu si "logodnica" sa, faimoasa domnisoara Lilly.

Povestea de dragoste a celor doi pusese, cum se spune, pe jar lumea literara ieseana de la inceputul anilor optzeci. Boemul Daniel isi gasise, in sfarsit, ceea ce cauta. Gazul fusese aruncat pe foc. Iesise o palalaie. La Traian, la Continental, in Stud Bar, idila capata contururi fabuloase. Scena cu sevaletul era povestita si repovestita cu lux de amanunte. Fiecare nou povestitor venea cu alte si alte detalii. Unii spuneau ca l-ar fi auzit pe Daniel recitand din Lorca si Cezar Vallejo, altii din Juan Ramon Jimenez si din propria sa creatie. Unii povesteau ca l-ar fi vazut umbland cu talpile goale prin ger, incercand sa-si transpuna gandurile pe albul imaculat al zapezii. Altii ca l-ar fi vazut scriind catrene si haiku-uri pe talpile si sanii sinilii ai domnisoarei Lilly. In decor, langa taburet si bidonasul de plastic, si-au facut aparitia samovarul si o armonica, iar trandafirul salbatic se transfigurase intr-un scorus. La randul sau, Daniel Lascu se transformase intr-un fel de Esenin, iar domnisoara Lilly (care visa sa construiasca un oras din stilcle goale culese de la varsatoarea) in Isadora Duncan. Campul din fata si livada acoperita de chiciura se metamorfozasera intr-un ring de dans, in care alaturi de cei doi indragostiti, se roteau cand in ritm de bolero, cand in ritm de polka, tufisurile de zmeura si trunchiurile de ciresi, de meri si de visini, de gutui si de zarzari. De fapt, intreaga natura participa la acest fastuos carnaval. In culise, se vehicula ideea ca poetul Daniel se jurase in fata icoanei ca nu va mai pune mana pe pahar si ca domnisora Lilly facuse acelasi juramant, drept care toastau acum nu cu mainile, ci cu picioarele. Tot in culise se puneau si ramasaguri, pe lazi intregi de bere si de vin. Unii erau de parere ca idila nu va dura mai mult de o luna de zile. Altii scurtau termenul la jumatate. Unii intrevedeau un final apoteotic, in care nu lipseau cutitul si pistolul. Argumentul lor se baza pe un zvon parsiv lansat de ipochimeni, precum ca noaptea poetul Daniel suferea de crize de gelozie atat de cumplite, incat alerga in jurul casei inarmat cu un topor, alungand pe fostii si chiar pe viitorii pretendenti la mana domnisoarei Lilly, al caror numar crestea halucinant. Altii erau de parere ca totul urma sa se termine intr-un mod cat se poate de banal. Si anume: plictisita de versurile baroce ale noului Esenin, domnisora Lilly (alias Isadora) va da bir cu fugitii, poposind in bratele primului barbat intalnit la barul Continental sau la cafeneaua Corso. Dar idila continua. Toata luna ianuarie si toata luna februarie, cat a tinut frigul, cei doi au iesit zi de zi sa picteze dupa natura. Luna martie i-a surpins tot acolo. Zapada se topea, curgeau sovoiele, rasareau primii ghiocei, iar cei doi veneau zi de zi instalandu-se in fata aceluiasi tufis. Nu lipsea nici fularul alb, nici bidonasul cu licoare rubinie.

Cum s-a sfarsit aceasta idila nu stiu. Si chiar daca as sti nu m-as incumeta s-o povestesc intocmai. Gandindu-ma la ea, imi vin in minte versurile dintr-o elegie scrisa in anii tineretii de poetul Daniel Lascu: „Ma voi intoarce intr-o zi, zambind trist/ ca un Miskin, printul acela idiot si sentimental…/ Voi purta pe umeri o mantie adunata din targuri flamande…/ /Tu, Nastasia Filipovna (Lilly?, n.n.), vei intelege ca e tarziu pentru amintiri/ dupa ce-ti vei aduna nasturii capotului/ risipiti pe podele…/ Chiar daca ai sa ma strigi nopti de-a randul/ batand din picior nervoasa si de ciuda/ iti vei roade unghiile, nu voi intoarce capul inapoi…/ Da, voi pleca in curand si acum nu mai sunt sa te apar de printii-fluturi,/ doar inima mi-a ramas sa patruleze/ veghea ta de la miezul amintirilor. /Ti-am nascocit cerul, credeam ca-i de-ajuns;/ padurile le poti completa tu in acuarele./ Nu vei pune prea mult rosu, ti-o fi si tie frica/ sa nu ne scape incendiul acela mult asteptat – / eu voi muri singuratic, undeva sub pleoapa lui Dumnezeu./ Stele imi umezesc ochii si crede-ma pe cuvant,/ Nastasia Filipovna, e tarziu…" , da, mult prea tarziu si pentru Lilly, si pentru Daniel…