Vitralii

V-am mai marturisit ca, de la o vreme, citesc carti detectiviste (de fapt, am facut-o dintotdeauna) si urmaresc tot felul de emisiuni in care se reconstituie – sau se previn – atacuri teroriste, crime, furturi de amploare. V-am prevenit ca e posibil sa scriu un roman politist, ceea ce nu inseamna ca am s-o si fac. Imi lipseste experienta in domeniu, n-am avut niciodata contacte cu vreun securist mai de doamne-ajuta, nu m-a luat nimeni in seama ca pe un potential informator. Chiar, ma simt frustrat: adica de ce unii dintre colegii mei de la Radio sau de la „Cronica" au fost racolati, iar eu sa nu beneficiez macar de o tatonare, acolo?! Nu prezentam incredere? Nu ma considerau capabil sa-mi torn colegii si prietenii, poate si rudele, in secret, mentinind, in acelasi timp, o joviala solidaritate cu ei?! Dar, nu ma indoiesc ca am fost pictat si eu acolo unde trebuie si, daca nu-mi cer dosarul, este intrucit n-as vrea sa traiesc vreo drama. Nu mai sint in stare de asa ceva.

Ca n-am experienta detectivista, cel mai bine se vede din romanul epistolar Dubla cetatenie, unde am introdus citeva scene cu informatori, turnatori, ofiteri de securitate. Astia, daca m-au citit, cred ca au ris si cu… spatele… Si cind te gindesti c-am avut posibilitatea, daca nu sa ma documentez, cel putin sa-i… documentez pe cei in drept. Prin anii ’70-’80, frecventam, impreuna cu o elita de scriitori si artisti (va dau doar trei nume edificatoare: Vasile Spatarelu, Mihai Ursachi, Horia Zilieru) anumite lacasuri iesene de cultura bahica, indeosebi „Bolta rece" si „Iasul". Grupul era animat, coagulat si sponsorizat de avocatul V. Vasilache, Vivi, un fel de mecena al iepocii de aur, extrem de volubil si de saritor la nevoie. Avea „casa pe pamint" (undeva, la capatul lui „Balcescu") si era gazda buna pentru mai toti scriitorii in trecere prin Iasi. Avea trecere si la „organe", din moment ce garantia lui a fost decisiva, cind cu plecarea lui Mihai Ursachi in State…

Mai era, in acel conclav, un bonom „nenea Iancu", prof. univ. la nu stiu ce facultate, mereu tachinindu-se cu Vivi sau cu Sandu. Si venea, cind scapa de la „mititica" sau de pe vreun santier de constructii (unde era inginer), un impetuos Mitea Zaim, figura legendara a Iasului postbelic. Fost baiat de gasca, Machedonul se batuse „in parte" nu doar cu rivalii de cartier, ci si cu militienii, ori de cite ori il arestuiau. La „Iasul", prin anii terminali ai dictaturii, isi facea o intrare fulminanta, intrebind, cu voce rasunatoare, inca din usa: „Ei, ce noutati, ce noutati? A cazut guvernul? Tot ai nostri-s la putere?" Se facea liniste in tot restaurantul, pina cind cineva din grup (de obicei, Vivi) ii raspundea: „Nu-nu, tot ai nostri-s la putere…" Si Mitea, jucind in continuare scena: „Ei, m-am linistit, mi-era tare teama sa nu se intimple vreo nenorocire…"

Intre noi, cu noi era mai intotdeauna un ofiter de securitate, unul Emil, care ne spusese ca lucreaza la bruiaj (bruia „Europa libera", „Vocea Americii"…), nu la filaj, deci n-avem de ce sa ne pazim de el. Nu stiu cine si cum il adusese in grup, dupa cum nu pricepeam de ce grupul il accepta. La agape bine-nteles ca ne desfasuram, spuneam bancuri politice, comentam prestatia celor doi de sus,, dar cu oarecare frina… Odata, cind un coleg de-al meu mi s-a parut ca si-a luat prea mare avint, l-am tras, ironic, de mineca: „Bai, vezi ce spui, ca e si Emil aici…" La care Emil a ripostat: „Lasa-l sa spuna, ca el are grad mai mare ca mine!…" Mai tirziu (in vara lui ’89), mare imi fu mirarea sa-l vad pe Emil, la o ora matinala, urcindu-se in tramvai, tocmai la „Moara de foc" si facindu-se ca nu ma cunoaste. Fusesem la Centrul de Librarii, la Ilie Dodea, sa fac rost de nu stiu ce carte cu tiraj limitat. Dodea m-a plimbat prin depozit,  mi-a aratat rafturile, geminde, cu opirili Tovarasului, ale lui Marx, ale lui Lenin… Ne minunam din priviri, fara comentarii. Banuiam ca Dodea e filat si, in tramvai, l-am tatonat pe Emil ce facea pe-acolo, asa de dimineata. A improvizat ceva… neconvingator.

Altadata, dupa un meci pierdut (cu Dinamo?, cu Steaua?), intr-o masina a unui vecin, coborind Sararia, vociferam vehement impotriva armatei, a securitatii… Masina (un Gaz) era plina ochi, nu cunosteam pe niciunul. Ma lansasem binisor, pina cind vecinul, de la volan, s-a simtit dator sa intervina: „Vezi ca e aici seful Securitatii! Faceti cunostinta…" M-am intrebat, atunci si mai tirziu: oare ce grad de… rudenie avea vecinul meu cu seful Securitatii?

Inutil a mai spune ca, dupa ’89, pe multi dintre cei cu care m-am intersectat i-am aflat pe listele de informatori sau de persoane de sprijin…

In anii din urma, ma suna periodic, din alt capat de tara, un fost consatean, mai tinar cu vreo zece ani, pe care nu mi-l amintesc decit ca nume, dar ce conteaza? Am plecat de june din sat, iar apoi am revenit, din an in pasti. Consateanul imi marturiseste ca el a revenit si mai rar, asta datorita unor neintelegeri de familie: „Am sapte frati si surori, toti vor bani de la mine, dar evident ca nu pot sa-i ajut pe toti. Asa incit evit sa mai ajung pe-acolo…" Nu m-am aratat interesat de acest conflict de interese, dar, evident, sint sensibil cind cineva de pe meleaguri natale ma zgindara la orgoliul personal pentru prestatia mea literara, pentru faptul ca duc faima satului si bla-bla-bla. Nu stiam – si nici nu l-am intrebat – ce studii are, cu ce se ocupa. Mai exact, cu ce s-a ocupat, intrucit, de vreo zece ani, e pensionar. Are timp berechet, de-aici si telefoanele cu care „ma deranjeaza"… Oricum, mi-a dat impresia unui tip bine mobilat, cu care puteam sa abordez orice subiect. De fapt, el le aborda, mai ales din domeniul literaturii, uimindu-ma cit de informat este. Si mai mare imi fu uimirea cind am aflat, de la un alt consatean, ca a fost ofiter de securitate. Mai apoi, el insusi m-a… informat ca era „ciinele de paza" al lui Ceausescu, avea biroul chiar linga cel al sefului cel mare, iar in deplasari era tot timpul in spatele lui. Stiam eu ca satul meu natal a dat oameni de nadejde, dar nu ma asteptam chiar pina intr-acolo… Ii spun asta si ii mai spun – intr-o convorbire avuta ieri-alaltaieri – ca, intimplator, a ajuns la mine o revista a veteranilor din Securitate, „Vitralii" numita. „Nimic nu-i intimplator", m-a contrazis (si m-a contrariat) consateanul meu din alt capat de tara…