Zi-le d-alea d-ale noastre (2)

Ar parea ca e frivol, un fel de „tara arde si baba merge la hairstilist", sa iti propui drept subiect muzica populara. Inteleg prin "populara" muzica indiferent de gen, care are aderenta la masele largi. Jazzul, de pilda, nu este la noi un gen popular. Cu greu catadixeau juriile sa-i dea Aurei Urziceanu cite o mentiune la Festivalul de la Mamaia, desi in America era socotita o a doua Ella Fitzgerald, iar prin anii 70 ai secolului trecut cistiga la restaurantele de pe litoral, frecventate de turisti straini, cite 3000 de dolari pe seara (suma imensa pe atunci). Comparativ, Corina Chiriac sau Angela Similea, marile vedete nationale de atunci, cistigau in plin sezon 500-600 (cel putin asa am auzit la "radio sant", caci zvonerul si raspindacul circulau intens).

Cintecul "popular" nu este numai martorul sonor al epocii, el are si rol formativ, mentalitatile oamenilor primenindu-se si datorita cintecului. O zicala populara surprinde extraordinar acest lucru: Cu cit cint, atita sint. In acest sens putem spune ca muzica usoara nu e deloc "usurica", asa cum cinta intr-un cuplet rasuflat Miluta Gheorghiu, marele interpret al Coanei Chirita, si nici "muzica premaritala", cum strimba din nas G. Calinescu.

Uneori cintecul devine o necesitate a momentului istoric, se manifesta direct, transant. Asa sint cintecele de razboi sau de front, care mobilizeaza populatia. In slagarul anului 1941, pe care-l cinta toata suflarea romaneasca, se spunea: Agarici, Agarici, a plecat la vinatoare/ Sa vineze bolsevici. Este vorba despre vestitul aviator Horia Agarici, capitanul care a doborit mai multe avioane rusesti. Era, desigur, un cintec de propaganda (muzica – Gherase Dendrino, versuri – nimeni altul decit printul epigramei Pastorel Teodoreanu), dar oamenii il fredonau, credeau in campania din Rusia menita sa scape Europa de comunism, iar noua, romanilor, sa ne aduca intregirea patriei. Tot astfel, in interesul propagandei, au fost mobilizati cintaretii de seama ai tarii, caci la razboi inamicul se bate si cu cintece, nu numai cu tancuri si cu industria de razboi. Ioana Radu sau Mia Braia au cintat militarilor pe front. Iar soldatii cintau cu inflacarare ironica: Mamaliga moloko/ Moscova nedaleko sau, mai romanizat, Mamaliga si cu lapte/ Moscova nu e departe. Dreptu-i, ne-am intins mai mult decit ne era oghialul atunci!

In vremea comunista cintecele mobilizatoare n-au mai avut acelasi succes, nu deveneau "de masa" cu nici un chip. In absenta melodiilor valoroase si din necesitatea de a justifica si cautiona „realizarili" comuniste se practica plagiatul cel mai nerusinat. Doar un exemplu din multele care se pot da: frumoasei melodii Ride iarasi primavara a lui Ciprian Porumbescu i s-au schimbat cuvintele, inventindu-i-se versuri "mobilizatoare" proletcultiste, in acord cu vremurile comuniste.

Oamenii, insa, au pastrat multa vreme sub comunism un gust muzical ireprosabil format anterior. Un episod din 1953 este graitor. La Festivalul Mondial al Tineretului (de fapt, al tineretului din tarile socialiste) a fost un concert in aer liber in fata Ateneului. Se adunasera cam 150.000 de persoane. Au cintat tot felul de ansambluri rusesti. Apoi, temindu-se ca nu cumva concertul sa capete dimensiuni de manifestatie patriotica nationala, autoritatile comuniste, la sugestia "tovarasilor sovietici", au anuntat-o pe Maria Tanase ca nu va mai cinta, cum fusese stabilit anterior. Oamenii au ramas in piata, au fluierat si au huiduit peste o ora, pina ce i s-a dat voie Mariei sa cinte. A cintat un potpuriu pe muzica si versuri populare intocmit de H. Malineanu. A cintat acel potpuriu melancolic-dureros asa cum stia numai ea sa sparga coaja lucrurilor si sa ajunga la miezul cintecului popular, fiind insa in acelasi timp brutal de individuala. Emotia a atins cote nebanuite.

In naclaiala generala in care traim astazi, pare ca se scufunda si cintecul nostru. Nu-mi da ghes inima sa scriu despre hergheliile de hormoni ale muzicii de azi, nici de enterteinmentul de tapi in rut de pe canalele tv, nici de manelele duduind din masini bengoase si violindu-mi auzul…

Lasati-ma cu Fanica Luca, naistul care nu cunostea notele muzicale, lasati-ma cu Doina Badea, cu Gil Dobrica, lasati-ma cu Maria de la Gorj, la inmormintarea careia si-au intrerupt activitatea toate fabricile Bucurestilor, fara voie de la stapinire. Si-mi vine sa zic una d’a noastra, sa cint ca Puiu Vasiliu: Fir-ar sa fie de viataaaa/ Ca-i subtire ca o ata/ Tragi de ea si zici ca tineeee/ Si s-a rupt cind ti-e mai bine. Iar Puiu Calinescu: Ia porumbu’, na porumbu’/ Ia porumbu’, na porumbu’.