Zi-le d’alea d’ale noastre!

Sintem intr-o anume masura si ceea ce cintam sau fredonam. Cogitatiunea aceasta, demna de antologia lui Giga si absolut neziaristica pentru un inceput de articol, mi-a trecut prin minte reascultind recent unele cintece ale Silviei Chicos, melodii care mi-au incintat copilaria. Cu cita infrigurare asteptam in fiecare seara, linga radioul marca Tomis, sa ascult la Noapte buna, copii glasul debordind de bucuria vietii al acelei zine-pitice, ghebosate si scazute de boala, care in ultimele luni de viata era adusa pe brate in studio! Vaporasul „Vacanta", Cipolino (apropo, stie cineva cum as putea sa ascult aceasta melodie a ei dintr-o piesa de teatru povestind istoria "baietelului-ceapa"?) sau Fotograful amator ("Zimbiti, va rog! Ha-ha-ha-ha! Ei, nu chiar asa. He-he-he-he! Nu miscati, nu miscati… Va multumesc!") mi-au ramas definitiv in suflet. Cred ca la fel au ramas in sufletele multor romani cam de o seama cu mine.

Si mai cred ca astfel de cintece ale poporului (fie ele folclorice, romante, lautaresti, de muzica usoara, rock, folk, etc.) lasa o amprenta de nesters in formarea constiintei sociale, nationale, inchegind sisteme de valori etice, orientind intr-un fel sau altul in viata. Nu numai cartea sau televizorul il „fac" pe om, ci si cintecul. Si asta pe nesimtite, fara ca omul sa realizeze ce se intimpla.

Asadar, as putea spune, parafrazind o vorba celebra: Spune-mi ce cinti, ca sa-ti spun cine esti. Cu diferite cintece treci prin viata in diferite feluri, cu diferite orientari. Fiecare timp isi are cintecele sale (iar un truism marca Giga, dar adevarat). Cu Hai sa ne-ntilnim simbata seara sau Fetite dulci din Bucuresti… esti in lumea interbelica a micii burghezii, romantioasa si fara griji, lume care pare ca nu se va mai intoarce niciodata. Cu Macarale sau Hei-rup, hei-rup… te afunzi in noroiul santierelor comuniste, al pufoaicelor si optimismului imputit(e). Marinica, tractoristul scremut de vesel, nu putea fi compus decit in zorii vremurilor comuniste. Pe cind Submarinul galben al Beatlesilor, pe care il fredonam noi, mucosii cu plete si pantaloni evazati la liceul "Racovita" din tirgul Iesilor prin ’72 -’75 (vai, ce ne mai vinau cirdurile de tovarase profesoare, ba si cetatenii indignati de pe strada!), e simptomatic pentru zorii putrefactiei comunismului. Pe masura ce ne napadea cloaca ceausista, muzica romaneasca pierdea teren in fata muzicii straine. Pe atunci, chiar subconstient, preferinta pentru muzica occidentala era un mod de aparare, de rezistenta. La acelasi radio Tomis, cu difuzoarele hiriind, bruiat, ascultam noapte dupa noapte pe Cornel Chiriac la Europa libera. Tinerii studenti de atunci ascultam Deep Purple, Led Zeppelin, Rolling Stones, Hendrix, Pink Floyd, Iron Maiden… O, si capo di tutti capi – Phoenix! Si capul rautatilor – Nicu Covaci! Era un soi de inocenta, cum evoca tare frumos in presa un prieten. Phoenicsii ne spuneau ca sintem ca niste canari galbeni si ca ne strivim piepturile de sirmele de argint. Evident, colivia cu sirme de argint, intelegeam cu totii, era Comunismul.

Judecind acum lucrurile, pare ca  o idee se desprinde ca para malaiata: nimeni nu poate pune catuse cintecelor. Regimul dictatorial nu putea sili pe oameni sa asculte si sa cinte ceea ce nu le place. "Omagiile" fara numar inchinate lui Ceasca nu erau fredonate de nimeni, ba, dimpotriva, stirneau sila. Multimea prefera sa asculte cintece de dragoste cu Margareta Pislaru, cu Angela Similea sau cu Dan Spataru. Sau se descarca ascultind folkul promovat mai ales de Adrian Paunescu. Nu prea avea colti folkul acela. Desi era des invocata Joan Baez, cu muzica ei antimilitarista si antisistem, folkul romanesc nu a capatat niciodata accente politice, nu a devenit cu adevarat opozant. Si in timp ce la noi ghitarele zdranganeau despre "atomicele groaze", despre soarta pamintului in genere sau despre mielul la pasune, chiar in inima comunismului, in Rusia sovietica, Vladimir Visotki infierbinta tinerii, cintindu-le despre batalioanele de pedeapsa sau despre detinutii politici de la Magadan. Iar la noi acelasi behait: Un’ te duci tu, mieluleee…

Cintecul patriotic si-a dat duhul in acea perioada si nu a mai inviat nici astazi. Prin anii ‘50 multi au facut puscarie pentru ca au cintat Desteapta-te, romane sau Traiasca Regele. In Decembrie 1989 tinerii nu mai cunosteau nici un cintec patriotic. Au cintat si ei pe o melodie auzita pe stadioane: Ole, ole, ole, ole/ Ceausescu nu mai e.

Atit deocamdata. Voi reveni, pentru ca sint multe de spus.