Femeia povesteşte că problemele sale au început din luna octombrie a anului trecut, când, în urma unei răceli, a ajuns la spital, la Galaţi, unde locuieşte. În urma mai multor analize şi a unor tratamente care nu şi-au făcut efectul a aflat că de fapt are insuficienţă renală în stadiu terminal, ceea ce însemna că singura sa şansă era fie să facă dializă, fie să treacă printr-un transplant. „La început nu am putut să accept, a fost ca un şoc, nu îmi venea să cred că eu păţesc aşa ceva. Până la urmă, a trebuit să mă gândesc la familie, şi m-am împăcat cu ideea“, povesteşte femeia.

Din noiembrie, Aura făcea dializă peritoneală, fiind varianta aleasă de ea pentru a fi mai aproape de familie, adică de soţul său şi de cei doi băieţi. Această metodă este diferită de hemodializă, fiind vorba de un tip de dializă care se poate face la domiciliu, fiind necesar să fie făcut de mai multe ori pe zi. Procedeul constă în introducerea unor pungi cu lichid în cavitatea peritoneală, în final lichidul de dializă încărcat cu toxine fiind eliminat printr-un dispozitiv.

Dezavantajul acestei proceduri este faptul că se face de mai multe ori pe zi, la interval de şase ore, că există şanse mai mari de infecţii, iar avantajul este că nu mai sunt necesare drumurile de trei ori pe săptămână la un centru care se ocupă cu asta. „Am învăţat la centru cum se face dializa, că este nevoie de o cameră separată, de multă igienă. Nu era greu, pentru că mă învăţasem cum să fac, însă trebuia să am foarte multă grijă ca să nu mă infectez, să nu fac peritonită, de aceea am vrut să scap cât mai repede“, îşi aminteşte Aura acum cu bucurie în glas. Femeia spune că în familia ei sunt şapte fraţi, care au avut mereu grijă unul de celălalt şi care au încercat mereu să se ajute reciproc cât mai mult posibil. De aceea, deşi iniţial discutase cu soţul său şi cu o prietenă, pentru a vedea dacă sunt compatibili, în final, sora ei s-a oferit ca măcar să încerce. Astfel că au venit împreună la Iaşi, cu autobuzul.

„Înainte să ajung la Iaşi, într-o duminică, a venit la mine în vizită sora mea şi am început să vorbim despre faptul că trebuie să venim aici, eu cu soţul, să facem analizele necesare. Ea s-a oferit să vină, pe principiul că e mai sigur să încerce ea decât altcineva, că suntem surori şi sigur compatibilitatea e mai bună. A spus că vrea să fiu din nou cum eram cândva, chiar dacă ştia care sunt riscurile, că nu ar mai putea face totul ca înainte. Zâmbesc mereu pentru că am o soră cum rar găseşti pe lumea asta, ne-am purtat mereu de grijă una alteia, lucru care este valabi şi pentru ceilalţi fraţi. Ne iubim, ne ajutăm mereu când este nevoie şi când este ceva care se poate face. Mă simt foarte bine datorită surorii mele, datorită oamenilor de aici, m-au scăpat de cel mai mare chin. Când ajungem acasă vom face o petrecere mare, am multe de recuperat“, concluzionează femeia, gândindu-se câte zile mai are de aşteptat până îşi va putea strânge sora în braţe din nou şi până îi va mulţumi pentru acest gest.