Secolul răului radical

Într-un toast ţinut pe 7 noiembrie 1937, referindu-se la duşmanii Uniunii Sovietice, Stalin spunea: „…noi vom distruge fiecare astfel de inamic, chiar dacă a fost un vechi bolşevic, îi vom distruge toate rubedeniile, familia. Vom distruge fără milă pe oricine care, prin faptele sau gândurile lui – da, gândurile lui – ameninţă unitatea statului socialist. Pentru nimicirea completă a tuturor duşmanilor şi a rubedeniilor lor!” Cam tot pe atunci, sinistrul procuror Vîşinski, cel care a dus la perfecţiune tehnica prin care acuzaţii mărturiseau vini imaginare, îndemna şi el la suprimarea fără milă a adversarilor: „Împuşcaţi câinii turbaţi! Daţi morţii această bandă care ascunde maselor populare colţii ei de fiară, dinţii ei de prădătoare! (…) Să se termine odată cu aceşti greţoşi hibrizi de vulpi şi porci, cu aceste hoituri împuţite. Să nu se mai audă grohăiturile lor porcine! Să fie exterminaţi câinii înrăiţi ai capitalismului care vor să-i sfâşie în bucăţi pe cei mai buni oameni ai ţării noastre sovietice!” În 1918, Grigori Zinoviev, care două decenii mai târziu urma să fie una din victimele lui Stalin, enunţa cu un cinism absolut un program de exterminare în masă a duşmanilor potenţiali: „Trebuie să aducem alături de noi 90 de milioane din totalul de 100 de milioane de locuitori ai Rusiei sovietice. Cât despre restul, nu avem nimic a le spune. Ei trebuie nimiciţi”. În acelaşi an, Lenin însuşi îi desemna pe „duşmanii de clasă” prin termeni ca lipitori, păianjeni, ploşniţe, paraziţi. Hitler, la rândul lui, îi va numi pe adversarii politici şi pe evrei „insecte dăunătoare” care trebuie stârpite.

Am extras citatele de mai sus din cartea lui Vladimir Tismăneanu Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX (ed. Humanitas, traducere de Marius Stan; ediţia originală a apărut în Statele Unite anul trecut). Le-am ales din sutele de citate care ar fi putut fi la fel de frapante şi de elocvente. Pentru că, în excepţionala lui sinteză, Tismăneanu nu lasă nicio afirmaţie suspendată: o însoţeşte cu argumente solide, cu nuanţări subtile şi cu citate edificatoare. Impresionanta erudiţie a autorului e pusă în slujba unei demonstraţii de o rigoare intelectuală exemplară.

Titlul cărţii este inspirat de marele filosof polonez Leszek Kolakowski, pentru care comunismul şi fascismul au constituit întrupări ale diavolului în istorie, fapt ce a singularizat secolul XX drept secol al răului radical. Şi comunismul şi fascismul au vrut să schimbe lumea şi să creeze „omul nou”; pentru a-şi atinge scopul au pus în mişcare cumplite mecanisme de represiune, în totalul dispreţ al drepturilor şi libertăţii individului. Comparaţia dintre comunism (cu deosebire în forma lui exacerbată, stalinismul) şi nazism a fost (şi se pare că încă mai este) un subiect delicat, foarte probabil fiindcă unii au înţeles-o drept un fel de competiţie în contabilizarea victimelor. Vladimir Tismăneanu întreprinde acest studiu comparativ pentru a scoate în evidenţă trăsăturile comune, dar şi diferenţele. Iată câteva din punctele comune: suprimarea normelor morale, obsesia de a proteja partidul împotriva „degenerării”, ura viscerală faţă de capitalism, liberalism şi democraţie, distrugerea trecutului în numele viitorului, exaltarea mitului tinereţii, primatul ideologiei, rolul acordat poliţiei secrete şi, în primul rând, „frenezia genocidară”, proiectul diabolic de purificare a comunităţilor, într-un caz fiind vizaţi evreii, în celălalt „burghezii”, „chiaburii”, „sabotorii” şi toate elementele aşa-zis „ostile”.

Sigur, inconfundabilă rămâne obstinaţia dementă cu care nazismul a vrut să pună în aplicare „soluţia finală”. Pentru Stalin şi pentru emulii săi, masacrele în masă erau etape necesare în drumul către „viitorul luminos”. Comunismul a pretins că acţionează în numele unei utopii izbăvitoare pentru umanitate. Numai că până şi proiectul originar trăda natura sa criminală. Leninismul a conţinut toate elementele definitorii ale totalitarismului – monopolul partidului, diabolizarea „duşmanilor poporului”, cenzura, poliţia secretă, lagărele de concentrare etc. În formule pe cât de lapidare, pe atât de expresive, Tismăneanu îl numeşte pe Lenin „fondatorul propagandei politice”, „demiurgul lagărelor de concentrare şi apostolul terorii universale”. Şi e simptomatic faptul că unul dintre capitolele cărţii se intitulează tocmai „Secolul lui Lenin”.

După cum nu mai puţin semnificativă e atenţia pe care Tismăneanu o acordă perioadei de agonie a comunismului precum şi postcomunismului. Este vorba mai întâi de ceea ce autorul numeşte dezvrăjire: „Istoria intelectuală a secolului XX poate fi scrisă ca o serie de dezvrăjiri politice în faţa unei doctrine care promisese emancipare universală şi care a condus în schimb la teroare, nedreptate, inegalitate şi abisale abuzuri asupra drepturilor omului”. Denunţarea minciunilor sistemului a avut drept consecinţă redescoperirea demnităţii, a valorilor fundamentale. Autorul analizează convingător atât cauzele eşecului experimentului reformist al lui Gorbaciov, cât şi cauzele prăbuşirii comunismului. E adevărat însă că există astăzi încercări de a reînvia fantasmele ideologiei comuniste şi de a propune soluţia „reîntoarcerii la Lenin” (în paranteză fie spus, nostalgicii marxist-leninişti se întâlnesc, în isteria lor antidemocratică şi anticapitalistă, cu militanţii extremei drepte). Ce argument mai pertinent pentru a respinge astfel de idei insidios-nocive decât această carte a lui Vladimir Tismăneanu ce reconstituie tragedia unui secol în care diavolul a luat, vai, aparenţă umană şi a făcut ravagii devastatoare.