Statul joacă viaţa copiilor la ruletă

Ce a făcut statul de la începutul epidemiei? A penalizat simbolic câţiva funcţionari (directorii executivi şi adjuncţi din cinci judeţe), schimbându-i din funcţie deoarece rata de vaccinare a ajuns la sub 50%. Secretarul de stat Raed Arafat e supărat, punctual, pe un medic din Suceava, după ce a devenit adept al mişcării antivacciniste, şi vrea să-i ridice certificatul de liberă practică. Cu asta, probabil, căderile de capete pentru moartea a zeci de copii se vor încheia. 

Credincios părerii că PSD se comportă deseori la guvernare ca şi cum ar fi în opoziţie, premierul Mihai Tudose are, totuşi, îndrăzneala unor „opinii personale“. Dacă ar fi după el, ar introduce decăderea din drepturi a părinţilor care refuză vaccinarea. Şi de ce nu o face prim-ministrul? Ce-l împiedică? Fiindcă are perfectă dreptate când afirmă că, refuzând vaccinarea, „un părinte îşi condamnă copilul practic la moarte“ şi nu ştie în „ce măsură se mai poate vorbi despre drepturi părinteşti“. 

De aici întrebările: cum îi împiedicăm pe aceşti părinţi să-şi condamne odraslele la moarte? Ce facem dacă, peste un an, vom avea alte zeci de decese ? 

În democraţii cu o societate civilă activă, se întâmplă ca unii cetăţeni, antisistem de felul lor, să creadă altceva decât ceea ce vor instituţiile statului. Uneori pot avea câştig de cauză şi reuşesc să schimbe legi şi mentalităţi. De regulă, sunt atât de sâcâitori, încât autorităţile acceptă diferite înţelegeri cu ei în schimbul păcii sociale ori a suportului politic. Acum, indiscutabil, antivacciniştii se înşeală flagrant. Deşi susţin nişte bazaconii, ei pot deveni foarte activi electoral şi PSD are nevoie, ca oricare partid, de voturi. Aşa se explică de ce PSD a dat înapoi, în 2015, când Nicolae Bănicioiu vehicula un draft de lege privind vaccinarea obligatorie. Aşa înţelegem de ce premierul PSD, în afara unor revolte retorice personale, mângâie sistemul.

Timpul a dovedit că nu este vorba numai de o formă de laşitate, ci şi de multă ipocrizie. Cum calculează PSD electoral costurile introducerii unei legi care să oblige la vaccinare? Pe de altă parte, să mimezi atâta grijă faţă de sensibilităţile mişcării antivacciniste, să o accepţi ca parte a unui dosar mai amplu despre drepturile individuale şi limitele intruziunii statului în familie, e o formă de prostie. În definitiv, oamenii ăştia nici măcar nu au declanşat o mişcare de tipul „#rezist“, ci s-au exprimat individual. Într-un stat unde 20% dintre cetăţeni cred că Soarele se învârte în jurul Pământului şi 65% cred în deochi e normal să apară şi asemenea idei ori curente de opinie. 

În definitiv, deşi poate că e vocală, mişcarea antivaccinistă nu e atât de puternică încât să fie făcută responsabilă de acoperirea vaccinală cu vaccin ROR (rujeolă, oreion, rubeolă) de doar 86% la prima doză şi 67% pentru a doua doză, sub recomandarea OMS de 95%, care asigură protecţia individuală şi colectivă. Aici e vorba de responsabilitatea exclusivă a statului şi de slăbiciunile lui.

Blamând mişcarea antivaccinistă, statul trece sub tăcere că are sincope în asigurarea unui flux continuu de vaccinuri (cum s-a întâmplat în februarie 2017 în plină epidemie), nu recunoaşte că are o reţea medicală deficitară de asistenţă primară, nu recunoaşte că nu poate pune la punct un sistem de educaţie medicală de bază, nu admite că alfabetizarea medicală a lăsat-o la dispoziţia zvonurilor medievale de pe facebook, ascunde faptul că există comunităţi fără acces la servicii medicale de bază, că statul nu reuşeşte să le atribuie CNP-uri multor membri ai comunităţilor rome, unde s-au declanşat focarele epidemiei. E mai comod să punem în cârca nefericitei de Olivia Steer (responsabilă fără îndoială), decât să acceptăm faptul că prin ezitări şi incompetenţă statul a transformat viaţa copiilor într-un joc la ruletă.