Nora Iuga: Imi place la nebunie sa provoc

Veti merge in Germania pentru un an, abia v-ati intors de la un grant in Elvetia. Sinteti mai mult plecata decit in tara. Ce inseamna aceste plecari pentru dvs.? Simtiti vreo schimbare a ritmului scrisului in functie de orasul si de tara in care sinteti, in functie de oamenii pe care ii intilniti?

Daca ai avut sansa inca de copil, cind toate intimplarile se fixeaza si devin a doua ta natura, si daca mai esti aproape indecent de adaptabil, e firesc ca fiecare cafenea, fiecare terasa, fiecare banca intr-un parc sau cimitir, intr-un cuvint, fiecare oras pe care-l vezi pentru prima oara, cind in urechi nu-ti intra intelesuri, ci sunete, sa-ti cheme inspiratia si ea sa vina oriunde te afli, ca la propria ta masa de lucru.

Asa am scris jurnalul meu berlinez, Fasanenstrasse 23, Lebada cu doua intrari la Viena, la Stuttgart, la Bucuresti, la Bordeaux, prin trenuri, prin mici vaporase de croaziera, prin tramvaie care au inca minere de alama la speteaza scaunelor si un clopotel care suna la plecarea din statie… sigur, locul isi impune fizionomia in ritmul, in timbrul, in melancolia sau in sarcasmul vocii pe care ti-o torni in caietul de care nu te desparti niciodata. Locurile necunoscute sint pentru scriitor mereu acea limba de pamint, aparuta brusc la orizont, cind tu de pe coverta vasului n-ai incotro, imaginezi, imaginezi pentru ca mereu iti uiti luneta.

Legat de prima intrebare: orasul in care veti sta un an este Berlinul, noua destinatie la moda pentru tinerii artisti stingisti din intreaga lume. Berlinul a fost si primul oras pe care l-ati (re)vazut dupa revolutie. Spuneati undeva ca atunci cind ati ajuns la Berlin v-ati simtit ca si cum v-ati fi nascut din nou. Puteti reconstitui senzatiile pe care le-ati trait atunci? Ce mai inseamna astazi Berlinul pentru dvs.?

Da, Berlinul a fost primul oras vazut de mine dupa revolutie, dar buricul asta cultural al Europei nu mi se aratase pina atunci niciodata, desi mai fusesem in Germania, in copilarie. In general, nu-mi retrag cuvintele; primele mele doua luni la Berlin in anul 2000 m-au proiectat in rindul rasfatatilor acestei lumi care credeam ca se vad numai in filme. In Romania, dupa ce am implinit cincizeci de ani, stiam ca n-am sa ajung niciodata sa beau mult visatul Calvados din Arcul de triumf de Erich Maria Remarque, nici sa particip la vreun mare congres alaturi de vedete literare, de oameni de televiziune, de magnati de presa, de traducatori si editori arhicunoscuti, unde voi vorbi – cursiv nemteste si aproximativ frantuzeste – despre scriitori straini preferati si tradusi in Romania, ca voi afla ca Elfriede Jelinek si Suskind scriu literatura de doi bani, ca idolii mei din anii ’70, Herman Hesse si Ernst Junger, sint niste pretiosi ridiculi, iar superpoetul studentiei mele, Rainer Maria Rilke, e total expirat… beau sampanie, mi se ofera o camelie, o floare intr-o cutie de carton, schimbam pina la ziua restaurante, pe Ku’damm, pe Motzstrasse, cu lumina in surdina, baruri cu steaguri multicolore, locuri de intilnire ale gay-lor, zorile se coloreaza pe turnul retezat intr-un bombardament englez la Gedachtniskirche; ajungem pe Tauzinenstrasse, aici a locuit mama cind avea douazeci si unu de ani, blonda, miniona cu ochi verzi, Helen Juga, balerina. O am in fata ochilor oprind Pakardul linga fintina arteziana de linga zoo… Si eu, ah da, eu, cineva m-a impins intr-un film si cint, si dansez, si fumez, am o palarie neagra cu boruri largi, am o rochie rosie cu volane, fac ce fac oamenii pe pinza, am saptezeci de ani. Dupa aproape 40 de cronici la antologia de versuri Gafahrliche Launen, aparuta la Klett-Cotta, dupa ce s-a epuizat si al doilea tiraj, Ernst Wichner, traducatorul meu, mi-a spus: „Vezi, ai ajuns o celebritate!", editura mi-a refuzat romanul Sexagenara si tinarul. Acum am saptezeci si opt. Berlinul e un timp suspendat.

Stiu ca in timpul acestui grant v-ati propus sa lucrati la un nou roman, o scrisoare cu mai multi destinatari. Probabil tot ceva neobisnuit asa cum este de asteptat sa fie ceva ce vine din partea dvs. Dar cu siguranta forma va fi aceea a prozei. In ultimii ani, de altfel, ati publicat mai mult proza decit poezie. Ati fost vreodata deceptionata de limbajul si instrumentele pe care vi le oferea poezia?

Da, stii foarte bine, Scrisoarea e aproape terminata, cred ca o sa depaseasca 300 de pagini. Simt ca e pe sfirsite, pentru ca destinatarii au iesit rind pe rind, aproape pe nesimtite, din text. Nu a mai ramas decit unul. E curios cum stie scriitorul exact cite pagini mai are de scris pina termina romanul, asa ca muribundul; cum o fi mai corect sa numim simtirea asta: pre-zicere, pre-gind? Ma intrebi de proza, de poezie, nu stiu ce e, „spun", ma duc la baie, deschid robinetul, citeodata vine apa calda, alteori rece… trupul meu simte, nu stiu daca reusesc sa-i fac si pe altii sa simta ce simte trupul meu. Limbajul, zici, instrumentele poeziei? Sa caut in ladita cu scule, iau ruleta, ma masor, scad de la o zi la alta, ma apropii de pamint, ii invat limba, uneori vreau sa ma inteleaga oamenii, uneori, atunci vorbesc in proza, vorbesc cu pamintul, poezia e prea albastra, se lipeste de cerul gurii ca un chewing gum; oricum ei ma inteleg de fiecare data pe dos, dar asta nu conteaza, nu ma leaga nici un avantaj si nici o obligatie de ei.

Spuneati undeva, vorbind despre aceasta scrisoare, ca reprezinta "reverenta mea fata de ce e superior si razbunarea mea fata de cloaca aceea care, de multe ori, m-a inghitit pe nedrept". La ce va referiti cind spuneti "cloaca"? Poate servi literatura si la rezolvarea unor relatii personale? Este scriitorul atit de puternic daca are "piinea si cutitul" in mina? Are dreptul sa se foloseasca de aceasta putere?

Iata, iata, cum ajungem incet, incet, la morala. Dar ce spuneam atunci nu se datora neaparat unei porniri vindicative. De multe ori simti ca trebuie sa strigi: „N-a fost asa, n-ai fost acolo, n-ai amintirile mele!". Daca si martorii care au asistat la acelasi accident povestesc fiecare alt film, ochii insala, ai vazut doar, in Rashomon, in Cvartetul Alexandria, la toate procesele lumii, mereu aceeasi istorie trucata ca-n povestea regelui David de Stefan Heym. De aici a erupt vulcanul meu dupa aproape saptezeci de ani de nefunctionare – tu intelegi ca aveam zece ani cind am intrat in razboi alaturi de axa si ca am iesit din comunism la saizeci? Eruptia vulcanului meu mi-a declansat-o un tinar jurnalist care a spus la Realitatea TV ca „legea nu e morala" si am inteles ca avea dreptate, dar adevarul nu e Obeliscul din Place de la Concorde, chit ca se afla in Place de la Concorde, fiindca locul lui de nastere e de fapt in Egipt… vezi, cam asa. As vrea sa am un ochean miraculos, in care lumea sa apara in toate pozitiile posibile si filmul sa se opreasca in poza ei cea mai adevarata, dar cred ca asta a fost ultimul meu elan vital, ultimul meu impuls de forta. Ma gindeam ca ar trebui sa pun lucrurile la locul lor, fiindca eu sint printre putinii ramasi care le-au vazut cu ochii proprii. Dar cita distanta s-a adunat si acolo, departe, tu vezi niste flori colorate unduindu-se… Si, cind colo, citiva barbati, nu tocmai atragatori, fac dragoste, exact ca in viziunea lui Jean Genet. Atunci ce adevar sa arati, ce dreptate sa faci? Uneori il confund pe Genet cu Celine. Apropo, si cu Celine ce facem, il mai omorim o data ca a colaborat, sau cu Junger, cu tot cu dosare, ca legea nu-i morala si adevarul isi schimba tot timpul directia ca un cocos de vint si mai e si orgoliul nostru stupid pe care l-am uitat punind pe toti obrajii propriul nostru machiaj, asa ca voi arunca totul la gunoi; prea mult lest s-a adunat, ani in sir, in numele dreptatii si lumea va inainta mai departe in pas de vals, treaba lor, imi zic, nu din lasitate, din lehamite.

In Sexagenara si tinarul probabil foarte multi au incercat sa-l identifice pe "tinar", cit despre Lebada cu doua intrari, nu au stiut cum sa o apuce, Fetita cu o mie de riduri a fost pentru o perioada in topul de vinzari de la Cartea Romaneasca, desi nu e tocmai o carte comerciala. Acum Hai sa furam pepeni!, un roman nu chiar usor de citit. Aveti o dorinta precisa in a va scandaliza cititorul? Este acesta atit de blazat – sau doar pierdut in fata uriasei oferte editoriale – incit trebuie trezit cu niste dusuri reci?

Nu stiu. Spuneam undeva ca ceea ce ma distinge nu e talentul, e mecanismul. Provocarea la mine nu se manifesta numai in scris; „ea n-are timp, nici loc si nu cunoaste moarte", de-aia incepe sa semene atit de bine cu ridicolul sau cu o grava infractiune. Ce sa fac, imi place la nebunie sa provoc, prefer ligheanul cu laturi aruncat in fata decit tacerea salilor de muzeu; provocarea inseamna seductie, port gena asta in mine, mai toti inaintasii mei, culmea, si urmasii au simtit scindura scenei sub picioare. Sint o cabotina. Imi place sa-i fac pe ceilalti sa rida de mine. Poate e si un pic de masochism in asta. Cred ca cei mai mari masochisti sint clovnii.

Care este relatia dumneavoastra, ca scriitor, cu posibilitatea de a provoca?

Cred ca eu nu m-am nascut sa fiu scriitoare, m-am nascut sa fiu artista. Pentru mine foaia alba pe care scriu e o scena si pixul e trupul meu, care se misca pe aceasta scena, desenindu-mi fiinta interioara cu toate intentiile previzibile si imprevizibile, cum frumos scria despre poezia mea un critic german sau elvetian, nu-mi mai amintesc, ca „limbajul si trupul se denunta permanent in universul Norei Iuga ca si cind ar fi unul si acelasi lucru". Trupul e un costum, e costumul in care ni s-a dat sa fim vazuti si placuti sau neplacuti. Sta in puterea noastra sa ne facem seducatori. Orice seductie e o provocare, spuneam mai sus. Seductia poate avea o bataie mai lunga atunci cind deruteaza, cind intriga, cind contrariaza. Provocarea contine o doza de obraznicie in ea si, in orice caz, o limba scoasa valorilor omologate. Am constatat ca tinerii isi programeaza uneori, isi regizeaza chiar spectacolul provocarii; batrinii, atunci cind reusesc sa provoace, o fac fie pentru a-si prelungi raminerea in scena, fie pentru ca le place sa-si expuna uritenia, ca si uritenia provoaca si provocarea distinge. Am senzatia ca m-am nascut cu vocatia de a ma distinge de ceilalti si, culmea, uneori vreau sa ma disting cu minus, nu cu plus, fiindca in aprecierea valorii, plusul a devenit de mult comun. Nimic nu-mi place mai mult ca exceptia cu litere mari.

"Vreau sa inteleg de ce violul este pus la zid de zelul nostru umanitar." Este una dintre multele fraze-cheie & idei socante din romanul proaspat aparut la Editura Polirom. In aceasta carte sinteti foarte zgircita in nuante. De ce?

Toata cartea mea recenta, Hai sa furam pepeni!, se axeaza pe ideea exprimata de aceasta fraza. Cred ca violul este o pornire absolut naturala, dictata de instinct; actul in sine are o foarte larga gama de manifestare, fiindca exista si viol cerebral, evident neagresiv, dar umilitor. Chestia cu lipsa nuantelor nu o inteleg, probabil ca te referi la afirmatia mea legata la unii intelectuali nemti care nu vad lucrurile decit in alb-negru. Dar eu, oare sint chiar atit de transanta? Atunci de ce am inventat-o pe Nora B., dublul meu rational, numai asa, de ochii lumii? Poate…

Putini stiu probabil ca inaintea romanului acesta a existat un articol in „Romania libera", un articol foarte personal si categoric, in care va refereati exact la intimplarea in jurul careia dospeste aceasta carte. Acela a fost declicul?

Am uitat complet de acel articol, ma bucur ca mi-ai amintit. Ce curios, am primit atunci vreo trei telefoane de la persoane cvasinecunoscute, care m-au felicitat ca, in sfirsit, s-a ridicat o voce in apararea vietii. Cind am vazut toate fetele alea pe sticla pronuntind sentinte de moarte in numele unui „bine" inventat, ca, spune si tu, ce normalitate, ce vindecare, ce bine mai e si ala, cind te pomenesti la 18 ani, sa zicem, ca in urma cu niste ani ti-ai omorit copilul de sase luni jumate din burta ta ca sa-ti salvezi, chipurile, copilaria… Si fetele alea, si vocile, completul de judecata, inchizitia toata adunata in piata publica sa stearga din orice memorie, pina si ipotetica existenta a unui pui de om, care sugea dormind din ombilicul dulce al mamei lui. Da, cartea asta controversata e produsul unui complex de vinovatie de care am uitat zeci de ani in sir. Si eu am facut un avort la patru luni si doctorul mi-a aratat o palma de copil, de marimea unei labe de ciine, ca sa nu uit…

"Cind ma analizez ma detest, cind ma compar ma admir"

Ce nota ati da literaturii romane actuale?

Ma intrebi de parca as putea pune unei scoli intregi o singura nota. Nu pot raspunde decit cu celebra fraza care ma ajuta sa traiesc: „Cind ma analizez ma detest, cind ma compar ma admir".

Exista pe Internet o „harta" a literaturii, in care scriitorii sint asociati pe baza unor asemanari de stiluri, pe ideea ca daca cineva a citit-o, de exemplu, pe Nora Iuga si i-a placut, atunci ar putea sa incerce si cu Ryu Murakami, Haruki Murakami, Amelie Nothomb si Alessandro Baricco. Cel mai aproape sinteti insa de Ryu Murakami, un maestru al cruzimii in literatura de azi. Cum arata harta dvs. personala? Linga ce scriitor va simtiti in largul dvs?

Nu-mi displace deloc ca mi s-a oferit un fotoliu de orchestra linga Ryu Murakami, dar sint atit de surprinsa ca m-am nimerit in compania a doi japonezi, ca si cind mi-am vazut visul cu ochii. Daca nu ar exista pe lume decit scriitori japonezi nu as regreta absenta celorlalti. In ce priveste chestia cu cruzimea, e ceva aici care ma pune pe ginduri. Cind am inceput sa scriu ca un profesionist, constienta ca acele vorbe, iesite din mine, le erau destinate si altora, inainte de a pune pixul pe hirtie spuneam „acum trebuie sa fii rea!". Quod erat demonstrandum. Am uitat ca mai trebuie sa gasesc un loc si pe harta mea personala; eu stiu? E greu sa ma stabilesc… Parca ma vad intr-un compartiment de tren, intre Rimbaud, Saint Ex. si Faulkner cu destinatia infinit.

Militati pentru ceva?

Cind eram adolescenta, scena se petrecea in noiembrie 1947, de Sfintul Mihail si Gavril, de ziua Regelui Mihai. Fusesem sechestrate in scoala, sa nu „tulburam linistea publica". Am sarit pe geam si am ajuns intr-un suflet in Piata Palatului, acolo era adunata o multime de tineri. Erau incolonati in doua grupuri compacte, cu pancarte mari. Pe una scria: „Studentii regelui", pe cealalta: „Baietii lui Maniu". Roiau in jurul statuii ecvestre a Regelui Carol I mii de elevi si studenti, isi chemau regele, voiau sa-l vada; credeam sincer ca o uriasa dorinta colectiva poate emana o energie in stare sa-l tina pe loc pe cel pe care vrei sa-l pastrezi. Energia aceea curgea dintr-un corp intr-altul, ne simteam lava clocotind… scandam „Regele si Patria", da, probabil ca atunci militam intr-o singura voce cu studentii liberali. Si s-au pornit mitralierele; am vazut cazind linga mine elevi. Un camion in flacari, avioane pe cer. Dupa aproape cincizeci de ani, in 1990, am scandat din nou, simtindu-mi lava clocotind, in coloana liberalilor care parea fara sfirsit: se cheama asta ca „militam"? Putin dupa aceea am primit un pumn zdravan de la un miner fiindca purtam pantaloni pecheur cu insigne americane, culmea, intimplator, eram in fata sediului Partidului Liberal: se cheama asta ca „militam"? Acum sint sigura, de fapt nu stiu sa militez, fiindca am alergie la feminism. EU IMI ARAT DRAGOSTEA pentru liberali, fiindca printre ei mai exista niste domni adevarati – domnii pot fi si tineri – si, uneori, mai militez si pe stadion sau in fata televizorului pentru echipa Rapid, e vorba de o pasiune nestinsa si total gratuita, ca toate pasiunile adevarate care s-au transmis din tata in fiu in familia noastra, ca un semn din nastere.