A locui româneşte (2)

Constantin Noica, în „Cuvânt împreună despre rostirea românească” povesteşte, ne convinge de virtuţile limbii a cărei unicitate, specificitate şi organicitate înseamnă poezie, filosofie şi existenţă românească. Este o perspectivă determinantă în înţelegerea locuirii în spaţiu şi cuvânt, în cuvintele spaţiului. Ne responsabilizează.

Topologia spaţiului românesc în cuvinte este tensionată. Pe de o parte balada continuităţii locuirii spaţiului arhetipal carpato-danubian, de la începuturi, de populaţii genetic omogene. Pe partea cealaltă epopeea naşterii limbii române cu structură de bază latină, cu semnificativ aport slav, şi cu împrumuturi de la toate populaţiile perindate în acest teritoriu şi în jurul lui. În ce măsură această relaţie tensionată defineşte o sensibilitate anume a viziunii despre spaţiu rămâne să fie cercetat în adâncime. Sunt căutări necesare întrucât arta adevărată, profundă, îşi are rădăcinile în aceste adâncuri de sensibilitate. În fond poezia arhitecturii şi poezia cuvântului au aceeaşi menire, cea de a pune în conversaţie nestematele sufleteşti din „eu” şi din „noi”, în aceeaşi măsură.

Cunoaşterea, trăirea ca chip al locuirii în spaţiu şi în cuvinte este posibilă, este relevantă numai prin identificarea principiilor, ideilor, argumentelor, cu ajutorul cărora putem ieşi din haosul, orbecăiala, rătăcirea în labirintul construit astăzi cu nesimţire, pentru a reveni la arhitectura românească alcătuită din acelaşi aluat de sensibilitate cu cel moştenit de la părinţi. Căutarea valorilor de acest fel presupune deschidere spre înlăuntrul sensibilităţilor specifice, insistenţă, libertate de creaţie, identificarea şi validarea comunitară a modelelor de urmat în scopul înnobilării spaţiului de existenţă.

În veşnicia născută la sat lumea este centrul mărginit de spaţiul vital al comunităţii, unde omul, plantele, animalele, insectele, sunt în coexistenţă, în simbioză. Dincolo de margine este altă lume. Cuvintele sălăşluirii pentru om şi animale conturează lumea, o definesc practic, poetic, contextual. Cuibul păsărilor sălbatice este şi casa cuib a gospodinei. Bârlogul ursului este şi casa morocănosului, ursuzului, tot aşa cum nu numai porcul, dar şi omul pot trăi într-o cocină.

O listă aproximativă, preliminară, un studiu aprofundat presupune amploare şi instrumente teoretice specializate, poate fi alcătuită din următoarele cuvinte: adăpost, aşezare, bârlog, bordei, bojdeucă (bujdă), casă, cămin, cocină, cocioabă, cuib, colibă, coteţ, grajd, loc, locuinţă, staul, sălaş, stână, stup, vatră, vizuină. Universul locuibilităţii româneşti este pus în imagine de aceste cuvinte, structuri de sens ale înstăpânirii spaţiului. Poezia ne învăluie la simpla, succesiva lor rostire întrucât fiecare în parte şi toate împreună definesc o lume unică în specificitate. Deşi aceste cuvinte locuiesc bine împreună, geografia lor etimologică e surprinzătoare, diversă. Din latină au venit: adăpost, aşezare, casă, cuib, loc, staul, stup. Din limba slavă sunt: bârlog, cămin, colibă, coteţ, grajd. Din maghiară: locuinţă, sălaş. Din albaneză: vatră, vizuină, din bulgară cocină şi cu origine necunoscută sunt cocioabă, bojdeucă, bordei, stână. Cinci limbi diferite şi una neştiută contribuie la poezia românească a locuirii. Suntem moştenitorii acestei aromate salate etimologice, preparate pe teritoriul pe unde au trecut în vechime, în diverse perioade.

Din această lume a înţelesurilor două cuvinte esenţiale pentru arhitect-arhitectură pun un fermecător semn de întrebare: cuvântul loc venit din latină cu aproximativ două mii de ani în urmă şi cuvântul locuinţă sosit cu o mie de ani mai târziu din limba maghiară, cum a fost posibilă relaţia lor de compatibilitate?

Loc-locuinţă include la prima vedere o dilemă lingvistică interesantă nu doar pentru poetica arhitecturii, ci şi pentru istoria ei. Sunt teorii, cum este aceea a lui Mihai Vinereanu, care demonstrează că etimologiile cuvintelor enumerate în acest text nu provin din limbi diferite, ci din una singură, traco-dacă. Dacă în poezia limbii, diversitatea surselor poate însemna o valenţă în plus, în poetica spaţiului de viaţă e mai fertilă unitatea şi vechimea acestor cuvinte. În concluzie pentru creatorul de arhitectură nu este indiferent dacă loc şi locuinţă sunt venite în cursul lung al timpului din limbi diferite sau fac parte din trecutul ancestral al unei populaţii care nu ştie să fi venit de aiurea.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului