Acasă…

Cu Dorel nu m-am mai văzut de nouă ani (de la trecerea la cele veşnice a fratelui Mitică). De altfel, întâlnirile noastre s-au petrecut, mai mereu, la mari intervale. Viaţa? destinul? vocaţia? ne-au dus în direcţii diferite (ca aproape pe fiecare, dintre fraţi şi surori). Avea 14 ani, Dorel, când a plecat de la Iacobeni, de pe săraca (şi colectivizata) vale a Jijiei, la Timişoara. Să-şi facă un rost, că rămăsese la coada vacii. Dar nici asta, coada vacii, nu mai era, colectiva/ colhozul ne luase tot, ce mai putea face el acolo, în sat, decât zile-muncă? Zile-muncă a făcut Dorel, şi tot face, de-atunci, dar în folosul lui, şi-al familiei, nu al unei g.a.c. (gospodărie agricolă colectivă, devenită mai apoi – ca să pară o asociere voluntară – c.a.p., cooperativă agricolă de producţie), care te răsplătea cu cât să nu mori de foame.

Toată ziua de joi am fost stresat, agitat, marcat de venirea lui, an de an amânată, în sfârşit realizată: pentru că-l ştiam în tren, în trenul Timişoara-Iaşi, dimpreună cu nepotul (de fiu) Alexandru/ Alex, 14 ani, tocmai admis (cu brio), la un Liceu de elită din Timişoara. L-a luat cu el pe nepot, ca să-l ajute cu bagajele, dar mai ales (îmi spune) ca să vadă ţara. E ca un premiu şi pentru reuşita lui la liceu. Şi-mi zic eu, căutând semnificaţia simbolică (la care el nu cred că s-a gândit) a acestei călătorii: la 14 ani, copilul/ adolescentul Dorel pleca în lume, în necunoscut, de fapt, să-şi afle un rost. Nu ştiu dacă mersese cu trenul, până atunci, poate pe distanţe mici, până în comuna (devenită centru de raion!) Truşeşti, sau până-n cealaltă gară, Ungureni. Sigur, noi eram obişnuiţi cu trenurile, Iaşi-Dorohoi-Botoşani, şi invers, care treceau prin poala satului, vreo şase personale pe zi, plus marfarele, care opreau/ încetineau la semnal, la Crucea Sfântului Andrei, şuierând şi zdrăngănindu-şi fiarele şi încheieturile… Dorel, ca şi mine, ca şi alţi băieţi din sat, s-a pitit şi el în „cuşetele” Podului cel Mare, de peste Jijia, ca să-i şfichiuiască cu urzici pe călătorii care aveau imprudenţa de-a admira peisajul Iacobenilor, stând cu capul înafară (să-i bată vântul) şi cu coatele rezemate de geam… Ce-or mai fi blestemat, drăcuit, bieţii călători, să se trezească, deodată, urzicaţi, aşa, ca din senin… Şi-i recit o strofă dintr-o (nostalgică) poemă de-a mea: O, voi locomotive, şi trenuri lungi, de marfă,/ şi trenuri de persoane, gonind spre undeva…/ Mai fluturaţi şi-acuma mirifica eşarfă,/ pe valea unde-i scrisă copilăria mea?!?

…Dar moş Toader Cojocaru, cărpănosul nostru megieş de la Via din Deal, căruia într-o vară (cam pe vremea asta), Dorel şi vărul Traian i-au jefuit livada de mere şi pere, în timp ce eu îl ajutam (adică) să cureţe fântâna de mâl, de fapt străduindu-mă să-l ţin cât mai mult în fântână, pentru ca cei doi să-şi desăvârşească prăpădul… S-a lăsat cu (îndreptăţite) reclamaţii şi cu contondente pedepse atunci, pentru făptaşi…

Ei bine, acest băiat „de gaşcă”, cam greu de strunit (chiar de tata), îşi luase lumea-n cap (lăsându-şi căciula la barieră), ca să-şi caute norocul şi partea tocmai în celălalt capăt de ţară. Da, cred că, plecând din satul natal, se gândise mai mult la noroc, decât la parte, deşi tot acolo a aflat-o şi pe olteanca lui, Măria, împreună cu care şi-a făurit casă de piatră…

Iar acum, iată-l, trecându-mi pragul.

– Da, eşti Dorel, fratele meu, te recunosc, tu eşti!

Şi ne răsfăţăm într-o îmbrăţişare. Are grijă, totuşi, să nu-mi zdruncine oasele. Alex, nepotul, adolescent deşirat, îşi apleacă înălţimea spre mine: – Săru’ mâna, unchiule!… Şi chiar înainte de-a mi-o retrage, mâna, mi-o şi sărută. (În următoarele zile, de fiecare dată când ne vedem, când vorbim, formula lui de introducere, este aceeaşi; n-am apucat, n-am prins momentul să-i spun că nu se face, că-i un exces de politeţe, chiar şi faţă de ditamai unchiul…) Seamănă cu taică-su, cu Viorel, zice bunicu’ Dorel, parcă pentru a scuza buna-creştere (la propriu, la figurat) a băiatului. Mai apoi ne integrăm firesc, căutând locuri pentru bagaje, desfăcând/ desfoliind/ deschizând bunătăţile aduse (din propria-i gospodărie, aproape fabulos dezvoltată). După o jumate de secol, băiatul de 14 ani, fiul risipitor, se întoarce acasă – întrucât de-aici, de la mine, drumul va continua, cu alt tren, până la Iacobeni-Dângeni, acolo unde ne este cu-adevărat acasa. Ca să-i arate nepotului de unde a pornit-o el… cândva.          

Cu greu ne dăm rând la povestit, şi-i aproape miezul nopţii, pe micul ecran rulează Simona, (USOPEN), în alte seri, la ora asta, aş fi urmărit-o, mai aţipind, mai trezindu-mă, dar acum… Alex mi se pare mai matur decât vârsta, a înţeles fără să i se spună că avem multe, mari şi mărunte, de vorovit, nu intervine decât când trebuie, ne lasă mai mult singuri, el aranjând camera unde vor dormi, sau accesând netul… E bucuros că, în tren a… relaţionat repede cu tineri mai în vârstă ca el (studenţi, studente)… Cum s-o fi descurcat, la aceeaşi vârstă, cel pe care-l numeşte, cu naturală tandreţe, Bunicu’?… Nu întreb, dar intuiesc (de fapt, se vede, se-aude) că între ei e multă iubire şi încredere. Altfel – îmi zic – ar fi acceptat să călătorească, să fie împreună, doar el şi bunicul, timp de-o săptăm-nă (cam at-t va dura dus-întorsul), prin nişte locuri poate nu dintre cele mai tentante… pentru un adolescent cu tabletă, de la începuturile acestui straniu mileniu?…

Cum a fost acasă?, îl ischitesc pe Dorel, la întoarcerea de pe meleaguri natale. Pe unde nici eu n-am mai trecut de nişte ani şi cărora, desigur, le duc doru’, chiar dacă n-o mărturisesc (ca acum). Recenzăm (dar e mai degrabă un pomelnic) neamurile şi străzile. Zic „străzi”, nu „uliţe”, întrucât satul nostru, Iacobeni de Botoşani, a fost sistematizat de la începuturi, după un proiect marca Spiru Haret: de la Strada Mare, din vatra satului, sunt încă patru străzi pe orizontală (a noastră e ultima) şi alte câteva pe verticală (pe cele două laturi), astfel încât satul pare – sau, cel puţin aşa ne părea nouă cândva, un fagure.

…Cu miere de salcâm, zice Dorel, şi ne dedulcim la amintiri, (salcâmul fiind cel mai vajnic copac al locului). Strada noastră, uliţa copilăriei, aproape că nu mai e. Pământu’ a lunecat, cei bătrâni s-au mutat La cucuieta, cei tineri şi-au aflat alte sălaşuri. Am colindat toate străzile, şi neamurile care mai sunt. Ţi se rupe sufletu’, să mergi prin satu’ natal şi să nu cunoşti aproape pe nimeni; sau să nu te recunoască mai nimeni. Îs alte generaţii… Da m-am întâlnit şi cu oameni mai vechi, din generaţia mea sau a ta. Din leatul lu’ Costică, dacă mai sunt unu-doi. Când mă-ntâlneam cu câte-un om… – Şi cu câte-o fimeie, nu?, îl întrerup eu, ca să nu ne-necăm de tot în paharul deşertăciunii (plin c-un vin de-acasă, totuşi). – Şi cu câte-o fimeie, da, râde Dorel. Apăi, îi dădeam bună-ziua, bună-sara, cum se-ntâmpla, şi-i spuneam, înainte de-a mă-ntreba cine/ al cui sunt: Eu sunt Dorel, Toaderi, a lui Ghiţă Turtă… Pe urmă, ne povesteam fiecare ce-am mai făcut, ce-am mai dres…   

(Această frăţească întâlnire s-a petrecut în urmă cu exact un an. Bine că s-a întâmplat atunci, întrucât acum ar fi fost aproape imposibilă.)

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist  

Publicitate și alte recomandări video