Ad usum Delphini

Cu rădăcinile bine înfipte în tărâmul binecuvântat al Sălajului, de unde ne-au venit atâtea figuri de proră ale secretomaniei și mentalității polițienești (șefi SRI, miniștrii de Interne sau chiar un prim-ministru), domnul Hellvig este, evident, un om inteligent. Cu studii de politologie și relații internaționale la Cluj, cu masterat și doctorat la SNSPA plus toate validările necesare luate la academiile cu epoleți din țară, ba chiar și cu cursuri de vară în străinătate pe teme de securitate, nici nu ar fi putut fi altfel. Abil și îndemânatic jongleur retoric, actualul șef al SRI și-a luat drept public studenții de la fosta sa Alma Mater pentru a-și calibra un discurs electoral posibil pentru Generația Z, în speranța că o va putea convinge să vină la vot peste doi ani. Privit astfel, discursul său ar putea fi sintetizat, concis, în câteva teme pentru acest public mai curând abulic și dezgustat decât curios. Retor încercat, domnia sa prezintă curajos niște subiecte fierbinți, dar într-o frumoasă piruetă care ascunde lucrurile inavuabile, prea crude și potențial primejdioase pentru urechile și mintea Prințului Moștenitor. De aceea, ca educator cu experiență, voi încerca să mai echilibrez balanța pe trei teme cuprinse în acest text (am sărit, deocamdată, peste suveranismul soft).

1. Istoria recentă. Fiecare deceniu scurs de la prăbuirea comunismului are, în interpretarea expresivă a bunului conferențiar, câte o etichetă semnificativă: am avut întâi, puberal, un timp al „libertății contaminate de nesiguranță și neîncredere”, cu naivitate și mari emoții, un timp când „s-au făcut mari greșeli”. Într-adevăr, un timp dominat de alianța eficientă a bolșevicilor cu securiștii, când opoziția a fost călcată în picioare de hoardele de mineri, iar fragila însăilare politică a Convenției Democratice a fost în pragul loviturii de stat. Au fost timpurile în care sloganul urlat „Nu ne vindem țara” era completat în surdină de jefuitorii patrioți cu: „ca să o putem fura noi în liniște!”. A venit apoi, ne spune în crescendo domnul Hellvig, „libertatea de a visa și de a construi” care l-a făcut să nu-și mai pună problema de a pleca din țară și, da, ca el au procedat mulți alți tineri patrioți, constructori conștienți ai capitalismului în zbor. Așa este, după ce „vrednicul de pomenire” Adrian Năstase a dat marile tunuri Bechtel, Mittal și fregatele armatei, plasarea strategică pe flancul estic și piața de desfacere consistentă, animată de oameni care mai aveau încă gheara penuriei pe creier și cumpărau (cumpără și azi, la fel) irațional și iresponsabil de mult, ne-a adus „pleașca” echivalentă cu Marea Unire din 1918: acceptarea României în NATO și în UE, fără de care am fi fost și astăzi, probabil, un fel de Bielorusia. În fine, frumosul timp, auroral, al USL-ului și al regimului banditesc al lui Dragnea, cum credeți că este văzut de bravul nostru observator: „un timp al libertății în curs de maturizare”. Atunci, spune domnia sa, am putut combina „entuziasmul pur cu proiecțiile calculate”. Încercarea de lovitură de stat parlamentară, „monstruoasa coaliție” nășită la Grivco, subminarea justiției, mizerabilele campanii de denigrare televizate, hăituirea DNA-ului și nedemna expulzare a Codruței Kovesi să fi fost oare, cum spune cineva din interior, presupus a avea informații confidențiale, chiar niște proiecții calculate? Hm!

Dar acum, cum oare suntem? Acum, ne spune semețul vizionar, am intrat în etapa a patra „cea plină de șocuri” (pandemie, război, jaf energetic, prăbușire economică, de astea…), dar, după cum știm, „românul are șapte vieți în pieptu-i de arama!” (notă pentru Generația Z: nu, nu șeful SRI a spus asta, ci altcineva) și vom citi, precum japonezii, ideograma criză din unghiul din care se vede doar „oportunitate”. Așa că avem nevoie de luciditate și de „un nou proiect major caare să asigure prosperitate și dezvoltare”. Oare cine ne salvează, încă o dată?

2. „Să trăiască libertatea, pacea și securitatea!” așa scria pe un panou din județul Arad, după vama Chișinău-Criș, la revenirea noastră din Franța, în octombrie 1992. Este o lozincă care nu și-a pierdut prospețimea chiar dacă domnul Hellvig are un of, o tristețe existențială profundă: oare de ce li se mai spune și astăzi colegilor de birou ai domniei sale că ar fi „securiști”. Ce omenește ar mai putea fi făcut, se întreabă hohotind domnia sa, pentru a vă convinge să renunțați la această etichetă stigmatizantă? A întinerit echipa (mă rog, ăsta a fost un efect al selecției naturale care permitea ieșirea la pensii speciale la vârste foarte fragede!), a dat arhiva completă înapoi la CNSAS (spre deosebire de celelalte servicii care stau ascunse în păpușoi pe acest subiect), a schimbat atmosfera, a restructurat din temelii scârbavnicul tonomat de diplome de la „academia” din subordine, a readus în cadrul legal activitatea „acoperiților” care, astfel, nu vor mai putea face abuzuri și jocuri periculoase (da, ca până acum câțiva ani când erau sub altă comandă!), pe scurt, instituția „a făcut performanță, s-a reformat și modernizat și are rezultate pe care partenerii instituționali interni și externi le apreciază”. Aș adăuga, pour les connoisseurs, și această declarație vizionară la înșiruirea realizărilor actualei echipe de conducere: „desecretizarea va continua – spune domnul Hellvig, inclusiv cu punerea la dispoziția cercetătorilor a informațiilor declasificate despre evenimente care au avut loc și după 1989” (zic și eu, precum colegii de la Interne: Doamne-ajută! Poate le dă un brânci și încleiaților din guvern cu HG-ul ăla care trebuia să rezolve resecretizarea stupidă din arhive inventată de DGIPI). În concluzie (că eu sunt educat și nu spun „sumarizând”), dacă a fost el în stare să reformeze ceva atât de greu și complicat precum moștenitoarea fostei Securități, țara întreagă nu va fi ea floare la ureche? Finuț, o și spune: „vorbesc despre SRI, despre valorile și realizările noastre, fiindcă această instituție este un bun exemplu de transformare lentă, dar decisivă, de modernizare treptată, dar durabilă, de depășire a unui prag în evoluție de la care nu mai vorbim despre improvizație și blocaj în practici ale trecutului, ci de inovare și performanță la nivel înalt. Priviți-o ca pe o ilustrare simbolică a transformării României în ansamblu”. Un „salt cuantic”, cum ezoteric ne face cu ochiul vorbitorul. Mărturisesc că aș vrea să-l cred pe domnul Hellvig dacă nu mi-ar sta încă în gât obscena înmormântare, cu onoruri militare și mândrie ostășească, pe care SRI-ul i-a făcut-o lui Iulian Vlad, criminalul care a dat ordinul „rezistenților” din USLA să pornească măcelul civililor din București în decembrie 1989, oameni nevinovați executați cu sânge rece de asasinii antrenați ai Securității, care au reînceput să semneze condica la serviciu pe 11 ianuarie 1990. Da, ne spune călugărul shaolin: „s-au făcut și greșeli. Pentru toate îmi cer scuze!”

3. Care pe care. O spun fără sfială: ultima oară când am mai crezut că se poate schimba ceva în țara asta a fost în 2004 la victoria surprinzătoare a lui Traian Băsescu. De atunci, am mers din rău, în mai rău. Nu știu, peste doi ani, dacă vom avea de ales la prezidențiale între domnul Hellvig și domnul Geoană sau între cine știe ce zbierători de profesie sau gangsteri politici. Necunoscând vasele comunicante subterane dintre politică și serviciile de informații (SRI-ul fiind, între cele cinci oficiale jucătorul cel mai important în politica internă!) sunt foarte precaut față de asigurările domnului Hellvig că a fost tăiat cordonul ombilical dintre servicii și politică (că ăla cu veniturile extrabugetare din afaceri „de succes” e prevăzut de lege!). O vorbă populară spune că „dacă până în 1989 Partidul stătea cu cizma pe gâtul Securității, după răsturnarea regimului comunist lucrurile s-au inversat”. Domnul Hellvig, intrat în politică ca șef al filialei Bihor a partidului lui Dan Voiculescu, cu stagii de parlamentar și europarlamentar în siajul acestuia și a lui Crin Antonescu (care, trezit pe neașteptate din somn, după obișnuita lui noapte de poker, a tras în public un ditiramb grosier la adresa acestui discurs intempestiv al fostului său șef de campanie), cu complicități vechi față de proiectul Grivco care ne-a dat USL-ul și pe președintele în exercițiu, are un trecut peste care nu e chiar ușor de trecut. Cum toți actorii actuali sunt încă zilnic bântuiți de fantoma lui Traian Băsescu, mai că mi-ar veni să le spun, optimist și vizionar precum ne îndeamnă domnul Hellvig, chiar cu riscul de a tulbura auzul vreunui Prinț Moștenitor, „Bă, să trăiți bine! Da' nu numa' voi!”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor