Alegeri americane: contextul extern (II)

În mod tradiţional, limita bătăliei politice din Statele Unite se oprea la o linie roşie, securitatea naţională şi politica externă, unde de regulă abordările erau bi-partizane chiar dacă existau unele nuanţe. Nu mai e cazul. Singura excepţie pare să fie o poziţionare critică bi-partizană faţă de China. Însă şi în acest caz nu e clar dacă o administraţie Biden nu va dori să tempereze oarecum fricţiunile în numele unei cauze foarte dragi zonei radicale a susţinătorilor săi: acţiunea în comun pentru salvarea planetei care ar fi ameninţată de schimbările climatice. Din acest punct de vedere, lui XiJinping nu-i va fi greu să ofere promisiuni care în final se vor dovedi probabil la fel de lipsite de substanţă ca şi cele făcute la intrarea în WTO (Organizaţia Mondială a Comerţului). El a şi promis deja că ţara sa îşi va propune să devină neutrală din perspectiva emisiilor de CO2 până în 2060. Este o propunere care nu-l angajează în mod real cu nimic având în vedere termenul îndepărtat, dar care, având în vedere obsesiile Bruxelles-ului legate de această temă, oferă un bun pretext celor care doresc semnarea unui acord economic strategic cu Beijingul (e vorba în principal de Germania), să preseze celelalte state din UE în această direcţie.

În aceste condiţii este desigur important să înţelegem cum s-ar putea poziţiona o posibilă administraţie Biden în chestiunile majore de politică externă. În urma unei convorbiri cu Antony Blinken, principalul consilier pe politică externă al lui Joe Biden, Walter Russell-Mead extrage câteva concluzii privind direcţiile principale probabile ale politicii externe americane cu Joe Biden la Casa Albă. Articolul din Wall Street Journal se întitulează semnificativ „Biden's Foreign-Policy Blast from the Past” („În  politica externă a lui Biden regăsim ecouri din trecut”) şi în esenţă descrie o politică externă care îşi propune să revină la conceptul de multilateralism liberal din trecut. În opinia echipei de politică externă a lui Joe Biden asistăm la erodarea ideilor şi instituţiilor care stau la baza ordinii internaţionale liberale nu din cauza schimbărilor majore de pe scena geopolitică a lumii, revirimentul Rusiei şi mai ales ascensiunea Chinei, ci din cauză că sub preşedinţia lui Donald Trump Statele Unite şi-au abandonat rolul de principal promotor al acestor valori pe plan global. Aşa că tot ceea ce trebuie făcut este să se revină la această abordare luminată.

Cum vor face asta Statele Unite? Răspunsul pe care l-a primit Walter Russell-Mead de la Antony Blinken arată în felul următor. „Prin reintrarea în acordul nuclear cu Iranul, America va câştiga sprijinul partenerilor săi de negociere necesar pentru a obţine un acord şi mai bun de la Teheran. SUA pot reduce fluxurile de migranţi prin îmbunătăţirea condiţiilor din ţările lor de origine. America poate apoi determina parteneri reticenţi, ca New Delhi şi Beijing, să i se alăture în lupta împotriva schimbărilor climatice chiar dacă îi va presa în paralel să devină suporteri activi ai ordinii mondiale liberale. Washingtonul poate face din India un partener de bază în coaliţia sa globală pentru a limita ambiţiile geopolitice ale Chinei fără a renunţa să o critice în privinţa drepturilor omului şi a standardelor de muncă.” Chiar şi la o primă impresie sunt obiective greu, dacă nu chiar imposibil de atins. Mai ales cele care privesc China şi India.

În esenţă Joe Biden propune reînvierea ideii de „ordine internaţională liberală”, una în care ţările lumii vor adopta în marea lor majoritate principiile de bază ale democraţiei liberale, iar marile probleme globale vor fi abordate şi soluţionate în cadrul unor foruri instituţionale multilaterale, spre beneficiul general. Una din primele probleme majore ale acestei viziuni asupra lumii, cum este cea expusă de Joe Biden, este aceea că pleacă de la premisa că restul lumii, dacă ar fi lăsată să decidă liber, ar adopta cu entuziasm valorile liberale occidentale. Însă în multe situaţii, din varii motive, tradiţii, credinţe religioase, resentimente anti-occidentale, există o completă lipsă de entuziasm, ca să folosim un eufemism, faţă de astfel de multe din aceste recomandări. De pildă, atunci când, aflat în vizită în Kenia, Barack Obama a pledat pentru adoptarea unor generoase politici pro-LGBT, preşedintele kenian i-a replicat că ţara sa are cu totul alte priorităţi.

Acelaşi tip de abordări naive şi mioape au fost vizibile şi în cazul Chinei. S-a înţeles mult prea târziu că China nu a avut niciodată intenţia de a accepta actuala ordine internaţională, de sorginte occidentală. La nivelul actual de putere economică şi militară, de influenţă globală, nici măcar nu mai pretinde că ar dori să facă asta. Partidul Comunist Chinez nu a intenţionat niciodată să joace după regulile stabilite de Occident, iar acum vrea să-şi impună pe plan mondial regulile şi valorile sale care sunt în total contrast cu cele menţionate de Biden. Nu doar Donald Trump, ci si fostele administraţii George W. Bush şi Barack Obama au privit cu îngrijorare intenţiile Chinei. Numai că acestea nu au abandonat credinţa, care s-a dovedit naivă, că pot colabora cu regimul de la Beijing pentru a consolida actualul sistem internaţional şi regulile după care acesta funcţionează şi că liberalizarea economică a Chinei va duce în cele din urmă şi la o liberalizare politică.

Donald Trump a fost primul care a privit relaţia cu China prin prisma unei confruntări geopolitice existenţiale pentru America. Tot administraţia sa a fost cea care a abordat relaţiile internaţionale de o manieră pragmatică, Strategia Naţională de Securitate a Statelor Unite punând în centrul ei competiţia geopolitică, în principal cea cu China. A fost criticat pentru introducerea tarifelor punitive în relaţiile comerciale bilaterale, însă cei care au făcut-o nu au putut oferi soluţii alternative cu impact real. De altfel relaţia cu China este probabil singurul domeniu în care mulţi dintre adversarii săi politici i s-au raliat totuşi ulterior.

Am asistat în acelaşi timp la o abordare conceptual diferită care nu mai punea în centru preocupărilor „prezervarea ordinii internaţionale liberale”, abordare la care, iată, Joe Biden ar dori să se reîntoarcă. Nu este neapărat ceva surprinzător. Printre experţii şi oamenii cu state vechi în establishment-ul de politică externă şi de securitate naţională din Statele Unite, destul de mulţi declarându-şi altfel sprijinul public faţă de Biden, este întreţinută în continuare credinţa că America trebuie să meargă pe această abordare. După cum scrie Nadia Schadlow, în Foreign Affairs, într-un articol cu un titlul sugestiv „Sfârşitul iluziilor americane”, „de la sfârşitul Războiului Rece, majoritatea factorilor de decizie din SUA au întreţinut un set de iluzii despre ordinea mondială. În chestiunile critice, ei au văzut lumea aşa cum şi-ar dori să fie şi nu cum este cu adevărat”. În deplin contrast, spune ea, preşedintele Donald Trump, care nu este un produs al comunităţii americane de politică externă, nu este tributar acestor iluzii, încă larg prezente şi în Americam, şi în Europa nu doar în spaţiul politic sau al think tank-urilor, ci şi în mass media sau în cercurile academice şi intelectuale, şi priveşte lumea mult mai realist. Acesta este şi motivul principal pentru care este privit cu atâta ostilitate de către elitele de pe ambele maluri ale Atlanticului.

Oricum, indiferent cum vedem istoria postbelică, e clar că pe fondul erodării puterii şi influenţei Americii, este complet nerealist să credem că chiar în condiţiile în care Trump pierde alegerile ne-am putea reîntoarce la vechea abordare, aşa cum pledează, iată, Biden.

Şi Andrew Michta scrie în The American Interest, într-un articol despre declinul Occidentului, despre iluziile întreţinute multă vreme, chiar şi astăzi, că „aşa numita ordine internaţională liberală va fi paradigma globală dominantă şi de acum înainte” pe care le consideră total rupte de realitate, prizoniere ale unei rigide ortodoxii intelectuale, opacă la modificările majore în dinamica geopolitică.

Este încă greu de spus ce impact va avea o posibilă schimbare de administraţie din perspectiva relaţiilor transatlantice. Cel mai probabil o modificare de ton mai degrabă decât de substanţă. De pildă, germanii nu vor deveni mai puţin anti-americani doar din cauză că nu va mai fi Trump la Casa Albă. Anti-americanismul german este bine implantat în societate, a fost cultivat timp de zeci de ani, nu este de dată recentă. Este greu să nu-i dai dreptate lui Trump atunci când se întreabă dacă Germania care prin gazoductele Nord Stream 2 îşi sporeşte dependenţa energetică faţă de Rusia în condiţiile în care rolul esenţial al NATO, organizaţia din care face parte, susţinută covârşitor financiar şi logistic de americani, este acela de a-i apăra pe europeni de ameninţarea Moscovei, mai poate fi considerată în mod real un aliat. Apoi, ambiţiile Parisului şi parţial şi ale Berlinului de a fi împreună la cârma unei Uniuni Europene suverane ca şi reticenţele germane de a se alătura Americii în confruntarea geostrategică cu China nu vor dispare nici ele dacă la Washington va fi o administraţie Biden.

Ceva s-ar putea totuşi schimba în acest caz, nu neapărat în favoarea noastră şi a întregului flanc estic din UE şi NATO. Administraţia Trump a adoptat o strategie de sporire a influenţei sale pe acest flanc, în special în ţările baltice, Polonia şi România, toate dependente de umbrela de securitate a Statelor Unite în măsură infinit mai mare ca ţările din Europa de Vest. Aşa se explică şi demersurile de implicare în plan economic din ultimul timp care să completeze şi să consolideze relaţia militară. Americanii văd în aceste ţări o pârghie prin care să contrabalanseze dominaţia germană din interiorul UE, lucru pe care şi o parte din aceste state şi-l doresc. Or, Joe Biden ar putea dori să mai netezească din asperităţile din relaţia cu Berlinul şi deci să dorească să facă un pas înapoi din acest punct de vedere. Acest lucru însă nu va rezolva la nivel fundamental divergenţele transatlantice majore, în care rolul determinant îl are şi-l va avea în continuare relaţia cu China. Or, dacă totuşi europenii vor decide să nu se alăture Americii în această confruntare, tensiunile se vor amplifica semnificativ şi, în aceste condiţii, rămâne o întrebare deschisă în ce măsură îşi vor mai păstra Statele Unite interesul pentru asigurarea securităţii acestui flanc.