Alegeri pe semnătură

După cum se ştie, competitorii electorali se află în plin sezon de strângere a semnăturilor pentru alegerile din mai. Oficial, tuturor sau aproape tuturor le merge bine. În realitate, se va recurge şi de această dată la jonglerii cu baze de date obţinute în mod neprincipial sau chiar ilegal, cu semnături false şi – nu trebuie omis nici acest element – cu rugăminţi deloc politico-ideologice către rude, prieteni şi colegi. Nici controlul semnăturilor nu poate fi realizat într-un mod credibil şi eficace, iar aceasta deschide calea către posibile şicane la adresa unuia sau a altuia dintre competitori. Periodic, aceste teme ajung în atenţia opiniei publice, dar nu provoacă suficient interes pentru a se începe căutarea unor soluţii.

În cele ce urmează, ne referim doar la scrutinul pentru Parlamentul European. Fără a intra în detalii, probabil că imperativul semnăturilor va crea probleme la fel de mari doar la alegerile legislative din toamna sau iarna anului viitor, întrucât prezidenţialele şi localele au un specific aparte. Pornind de la această observaţie, ne-am putea gândi la câteva variante de remediere perfect compatibile cu începutul celui de-al treilea mileniu, cu epoca pe care, cu mândrie, o asociem "e-democraţiei".

Nu intrăm deloc în chestiunea votului electronic – punctul focal al conceptului amintit mai sus. Dar, în ceea ce priveşte semnătura pentru un partid sau un candidat, un act ce nu presupune confidenţialitate, este greu de înţeles de ce nu o putem oferi şi electronic. Desigur că, într-o societate nu foarte avansată din punct de vedere tehnologic precum cea românească, sunt puţini cei care folosesc aşa ceva. Semnatarul acestui text nu se numără printre ei, nu stăpâneşte detaliile procedurilor şi probabil că nu se va implica într-o asemenea aventură tehnologică doar de dragul sprijinirii vreunui partid sau candidat. Dar n-ar fi exclus ca unii dintre cititorii acestui text să aibă alte păreri. În mod normal, un cetăţean român ar trebui să se poată exprima, de oriunde din lume, cu atât mai mult cu cât alegerile pentru Parlamentul European, fără a fi cu adevărat transnaţionale, traversează în anumite privinţe graniţele statelor. Spre exemplu, cineva care are drept de vot în alegerile din mai ar trebui să poată trimite, pe adresa partidului sau a candidatului preferat, o "semnătură" validă.

Apoi, pentru că tot vorbim de un act fără caracter confidenţial, de ce nu am putea să ne plasăm opţiunea într-un registru electronic gestionat de o instituţie publică independentă? Poate că unii alegători, din diverse motive, ar fi reticenţi să-şi înregistreze sprijinul pe o platformă gestionată de "stat": ei ar avea la îndemână varianta clasică, a cărei eliminare este greu de prevăzut, în viitorul apropiat. Dar, în principiu, o structură precum Autoritatea Electorală Permanentă ar putea crea o asemenea bază de date – ar fi un demers cât se poate de compatibil cu vocaţia acestei agenţii, care ar trebui în primul rând să fie un instrument al democraţiei. Evident că astfel s-ar putea facilita şi controlul validităţii semnăturilor, s-ar detecta mai uşor încercările de fraudare şi aşa mai departe.

În fine, nu putem evita chestiunea numărului minim de semnături. Pentru scrutinul europarlamentar, acest prag este mult prea dur. Chiar dacă nu am lua în calcul nivelul redus de prezenţă la urne, cifrele de 200.000 (partidele şi alianţele) şi 100.000 (candidaţii independenţi) sunt prea mari. Cu atât mai valabil pare acest enunţ dacă ţinem cont de participare. În 2014 au votat puţin sub 6 milioane de români, iar dacă presupunem că în acest an se vor prezenta tot atâţia, am constata că pragul electoral (5 la sută) ar fi atins la 300.000 de voturi. Facem presupunerea – am arătat mai sus că ea nu este tocmai întemeiată – că semnătura se va materializa printr-un vot în alegeri. Şi constatăm că un candidat independent ar trebui să-şi convingă o treime din "viitorul" electorat minimal (100.000 cetăţeni) încă din etapa premergătoare campaniei – cu alte cuvinte, înainte de a fi avut timp să se prezinte şi să-şi enunţe priorităţile într-o dezbatere democratică. Că, în România, campaniile electorale au încetat demult să fie perioade de deliberare democratică, este o cu totul altă chestiune, iar asupra ei ne vom opri cu altă ocazie. Acum, însă, putem constata doar că regulile privind numărul de semnături par proiectate pentru a bloca independenţii (exceptându-i, poate, pe cei care au statut de vedetă sau dispun, oricum, de o anumită notorietate politică) şi partidele noi (exceptându-le, iarăşi, pe cele care nu au în frunte lideri cunoscuţi).    

Suntem de acord, cu toţii, că miza europarlamentarelor este mai redusă decât cele ale altor consultări la care suntem invitaţi, în calitate de cetăţeni. Tocmai de aceea am putea îndrăzni să experimentăm, în direcţia unei mai mari deschideri către utilizarea tehnologiei moderne pentru exercitarea drepturilor noastre democratice. Da, s-ar putea să fie complicat şi să coste – dar nu costă mai mult decât alte experimente pe care autorităţile noastre le tot fac, şi care merg în direcţia opusă democraţiei. De asemenea, fără a nega ideea că fragmentarea politică exagerată este dăunătoare, poate că tocmai scrutinul pentru Parlamentul European ar trebui să ne ofere şansa de a vedea în acţiune şi oameni sau formaţiuni noi, de a asculta idei noi.