Animale filologice

De pildă, de se va întreba cineva cum se va fi numit, în româneşte, girafa, înainte de împrumutarea cuvântului girafă, pe care îl aflăm astăzi statornicit în mai toate limbile Europei, e bine de ştiut că, înainte de 1270, superbul animal pe care arabii îl numesc al-zarâfa făcea senzaţie la curţile regale din Spania şi Italia, ca dar din partea sultanilor Egipetului. Atât în lumea antică, cât şi în Evul Mediu, girafa a fost un simbol al diplomaţiei şi strălucirii princiare.

Spre deosebire de urmaşii califilor de Cordoba, descendenţii darului lingvistic arab cuceresc Lumea Veche şi, către finele secolului al XVIII-lea, bat la porţile Orientului. În următoarele două veacuri, graţie ziarelor, românescul girafă a renunţat la nobleţea livrescului şi s-a acomodat în limba comună. Dacă dicţionarul elaborat de Massim şi Laurian arată că adopţia a avut loc dinspre italiană şi franceză, presa de până la Primul Război Mondial atestă şi rare, dar relevante, oscilaţii de formă, girafă (it.) / jirafă (fr.). Totuşi, această ultrascurtă reconstituire a migraţiei cuvântului nu oferă un răspuns la întrebarea „Cum va fi fost denumită girafa înainte de girafă?”.

Răspunsul e de căutat în entropia traducerilor biblice. Dar, înainte de a urmări pe scurt faptele, e potrivit să cunoaştem câteva detalii de ordin cronologic. Dintre vechii locuitori ai Europei, grecii au fost cei dintâi care au avut inspiraţia adamică de a crea o denumire sugestivă pentru ciudata vietate cu pete şi gât lung. Prezent în scrierile unor autori ca Strabon, Heliodor sau Diodor din Sicilia, grecescul kamēlopardalis datează probabil din epoca elenistică, mai precis din perioada ptolemaică (sec. III î.Hr.). Cuvântul probează o bună cunoaştere a înfăţişării şi obiceiurilor animalului: corp ca de dromader, cu pete ca de leopard. De altfel, acesta e şi timpul în care se realizează traducerea Vechiului Testament din ebraică în greacă. Concomitent cu dobândirea de noi cunoştinţe despre exotica faună africană, lumea greacă s-a îmbogăţit şi prin tălmăcirea Bibliei.

Tiparul de compunere a vocabulei referitoare la cămila-leopard a avut randament şi pentru denumirea altor vietăţi. Alături de kamēlopardalis, cuvinte precum struthiokamelos (pasărea-cămilă, struţul) sau hippotigris (calul-tigru, zebra) pun în valoare faptul că primul element de compunere denumeşte „genul”, iar cel de-al doilea furnizează trăsătura distinctivă a „speciei” astfel denumite. Prin calchierea tiparului, în română am (fi) avut cămilopardal (girafă), struţocămilă (struţ) şi hipotigru (zebră). Eficienţa unor astfel de compuneri a favorizat adoptarea acestui model simplu şi elegant în comunicarea savantă, fapt pentru care mecanismul a supravieţuit până astăzi în denumirile ştiinţifice alcătuite pe baze greco-latine.

În secolul II d.Hr., perioadă în care se redactează, în greaca alexandrină, Fiziologul, gr. kamēlopardalis pare ieşit din uz, din moment ce bestiarul cel mai citit al Evului Mediu european nu cuprinde menţiuni referitoare la girafă. Mai mult decât atât, absenţa scrierilor lui Strabon şi Heliodor din orizontul culturii latine a instituit în Occidentul creştin mai bine de un mileniu de tăcere şi de mit în privinţa misteriosului cămilopardal. În tot acest timp, imaginaţia vie a cărturarilor, traducătorilor şi comentatorilor Bibliei a îmbogăţit fărâmele de realitate păstrate în Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân, textul pe care se sprijină marea mitografie medievală a camilopardalului. Abia către sfârşitul secolului al XV-lea, cuvântul avea să-şi reîntâlnească fiinţa denumită iniţial.

Revenind la entropia traducerilor biblice, se cuvine să precizăm că gr. kamēlopardalis s-a păstrat, ca o gemă rară, în tezaurul lexical al Septuagintei, mai exact în Deuteronom, 14:5, şi, astfel, girafa a devenit frumoasa necunoscută a Bibliilor medievale (Thierry Buquet). În secolul al IV-lea, când Sf. Ieronim a tradus în latineşte Biblia, servindu-se şi de Septuaginta, Vulgata care a rezultat din această amplă operaţie de reînveşmântare lingvistică a trecut pe teren latin tainele prototipului grecesc. Fără a risca o complicată operaţie de echivalare a zoonimelor ebraice enumerate în textul veterotestamentar, Sf. Ieronim a latinizat denumirile greceşti. Graţie acestui „botez” adamic, a apărut lat. camelopardalus. Mai apoi, alţi traducători şi comentatori au desăvârşit, tot în tradiţie adamică, luarea în stăpânire a făpturii denumite de cuvânt. În Etimologiile lui Isidor din Sevilia a fost schimbat referentul şi genul gramatical al substantivului, astfel că gr. kamēlopardalis a fost prefăcut în lat. masc. camelopardus. În imaginaţia pioasă a episcopului-cărturar, camelopardul se dovedea a fi una din sălbăticiunile din îndepărtata Etiopie, un tărâm locuit şi de alte înfricoşate creaturi: rinocerul, dragonul, vasiliscul. Alţi comentatori şi-au închipuit că vietatea trebuie să fi fost un curios hibrid de copitate, cămilă, cal şi bivol laolaltă.

După gustul savant al latiniştilor Laurian şi Massim, camelopard sau camelopardal ar fi fost cuvântul cel mai potrivit să denumească jirafa. Iată o frântură din definiţia propusă de ce doi lexicografi: „Animale cuadrupedu rumegatoriu, de statura mare, cu petiorele d’inainte mai lungi de câtu celle d’inderetu, cu guttu allungatu si capu forte micu, munitu cu doue corne” (Dictionariulu limbei romane, 1871).

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi