Ar fi prea frumos

Sezonul internaţional de tenis 2021, mai mult sau mai puţin reuşit (păreri sunt multe), se încheie cu o adevărată baie de şampanie. Cupa Davis. O competiţie revoluţionată cu doi ani în urmă de către ATP şi a cărei revoluţie a stârnit multe controverse mai ales din partea conservatorilor ce ţineau mult la meciurile jucate pe terenuri proprii în care minunatul public să-şi susţină cu frenezie minunata echipă favorită… ca la fotbal unde meciul fără spectatori se spune că este ca nunta fără lăutari. Din acest punct de vedere, italienii şi sud-americanii au fost cei mai vehemenţi contestatari. De sud-americani nu ne mai miră, au păţit-o (mai exact era s-o păţească) şi ai noştri Năstase şi Ţiriac, la Rio de Janeiro înaintea primei finale „cu Salatiera pe masă” aproape de a fi eliminaţi de anonimii Koch şi Mandarino în faţa unui public care confunda arena de tenis cu „Maracana”. De italieni ne-am dumirit chiar în actuala ediţie la Torino, unde o galerie parcă adusă cu autocarele de pe „Delle Alpi” au făcut ca lumea să se întrebe ce au comun aceşti „mascalzoni” cu spiritul tenisului. Aplaudarea greşelilor neforţate, amocul din tribune la dublele greşeli ale adversarilor și-mai ales-gălăgia din timpul jucării punctelor – sunt doar unele argumente în defavoarea spiritului de fair-play anglo-saxon al tenisului. Păcat de nişte tenismani de mare valoare şi simpatici precum Fognini sau Sinner că au fost – fără voia lor – detestaţi pe tot mapamondul din cauza unor netrebnici. De altfel, organizatorii turneului final au distribuit găzduirea meciurilor pe mai multe arene din Europa, tocmai pentru a estompa criticile la adresa sistemului. Un alt motiv de contestare a Cupei Davis – într-o măsură mai mică – este implicarea fotbalistului Gerard Piqué în organizare. Deşi provine dintr-un fotbal la fel de fierbinte ca şi cel italian, fundaşul Barcelonei a făcut o treabă bună, ca un om de afaceri detaşat de nebunia de deunăzi.

Într-adevăr, cu Piqué sau fără el, cu Shakira sau fără ea, Noua Cupă Davis arată neaşteptat de bine. Temerea multora că noul format se va transforma într-o competiţie elitistă s-a spulberat. Despre ce elitism se poate vorbi la un turneu care reuneşte 18 echipe distribuite în şase grupe într-un sistem turneu de 3×6 aproape de KO? Ce elite sunt favorizate când vorbim de Columbia, Ungaria şi Kazahstan? Sau când România (vom reveni!), cu jucători din afara Top 200, se află în anticamera turneului final? Mai mult, spiritul Cupei Davis de altădată (de atunci când, de exemplu, necunoscutul Toma Ovici îl învingea pe marele Pierre Barthes, ori Dumitru Hărădău pe John Lloyd) a rămas intact, diferită fiind doar temperatura! Plus formatul întâlnirilor, două seturi din trei, două simpluri şi un dublu, duce la un dramatism vecin cu nebunia. Bineînţeles că sistemul este perfectibil, dar până acum, cu numai două ediţii disputate, rezultatul este peste aşteptări. Mai există oare fanatici care să mai râvnească la vremurile când deţinătoarea juca direct în finala „challenge round”, evident, pe teren propriu şi spectatori aşijderea? Acum, când deţinătoarea, Spania, este eliminată la prima strigare?

Ziceam de România. Echipa băieţilor noştri, cu Horia Tecău la ultima reprezentaţie şi cu un Marius Copil în cădere liberă în clasamentele mondiale, pare victimă sigură într-un baraj în care – vorba lui George Cosac, preşedintele FRT – este imposibil să nu dai de adversari din Top 100. Dar avem şi noi şansa noastră, un epsilon, acolo, aşa cum a avut-o recent Kazahstan în faţa Serbiei sau Suedia în faţa Rusiei, marea favorită a anului care se stinge. De la Andrei Pavel, la Marius Copil via Victor Hănescu, românii au jucat altfel în Cupa Davis chiar în momentele în care legea gravitaţiei îi afectau în circuitele ATP. Şi mai avem şansa unei strategii inteligente, care lasă tinerii de perspectivă să se rodeze în turneele ITF (Jianu, Apostol, Creţu, Jecan) rodând pe Frunză sau Boitan în meciuri mai uşoare, cu Peru. E greu să pătrunzi în marea finală de 18, este greu şi pentru marile naţiuni. Dar ne putem permite să visăm, ca pe vremurile nebune ale lui Ţiriac şi Năstase. Şi, ca să-l parafrazăm pe patriarhul gazetăriei româneşti, Ioan Chirilă, biograful acestui cuplu de aur, „ar fi prea frumos”. Dar pentru a juca într-un turneu final, cu cel puţin două întâlniri de înalt nivel, merită din plin.