Aripa neagră a archaeopteryxului intoleranţei

Au protestat cei doi împotriva problemelor din tenisul mondial, împotriva meciurilor trucate, împotriva dopatelor şi dopaţilor din tenis, a listei de dimensiuni enciclopedice a excepţiilor terapeutice, care miroase de la o poştă a dopaj, sau a muşchilor unor dame tenismene, dame care ajung să semene bărbaţilor cu pilozităţi abundente? Nu, nimic din toate acestea. Au luat cei doi atitudine, de pildă, împotriva nebuniei mondiale care face ca în USA să fie predate materiale LGBTI (lesbiene, homosexuali, bisexuali, transsexuali şi intersexuali) în şcoli sau ca un copil de 7 ani să decidă singur (adică influenţat de o mass-media arierată, de psihologi, psihanalişti şi alţi psihopaţi la fel, de youtube etc.) şi fără ca părinţii să poată interveni că vrea să-şi schimbe sexul (şi operaţia aceasta este, Doamne, ireversibilă!)? Căci aceasta spune Margaret Court în declaraţiile ei. Sau împotriva faptului că orice americancă, dusă cu capul de această psihoză, are astăzi posibilitatea să constate că băieţelul ei se joacă cu păpuşile şi, deci, e musai să-l facă fetiţă (caz relatat de presă)? Sau împotriva faptului că a fi alb din naştere înseamnă a te supune pe viaţă tratamentului antirasist, care cică te-ar putea salva, albule ca un „curcan urât şi alb”, cum o probozea cu ani în urmă tatăl surorilor Williams pe tenismena Irina Spîrlea? După cum vedeţi, astăzi albii nu mai au voie să le spună negrilor negri, dar negrii pot să spurce pe albi cum le vine la gură. Fraţilor, dar dacă „negrilor” le vei spune „afro-americani”, nu le schimbi culoarea, aşa cum „roşia”, dacă îi spui „pătlăgică”, nu capătă altă culoare, nu se face vânătă!

Nu, nimic din toate acestea.

McEnroe şi Navratilova au ce au cu „declaraţiile ofensatoare şi homofobe” ale fostei mari tenismene Margaret Court. Deci, „corectul” McEnroe nu suportă modul de gândire şi de expresie al altuia. Lesbiana Navratilova protestează cu mânie proletară contra credincioasei Margaret Court, care a avut tupeul, vezi Doamne, să îşi expună opiniile, care se întâmplă să fie pro-credinţă. Opţiunile lesbiene ale Navratilovei sunt îngăduite, ba sunt promovate cu sârg, dar opţiunile creştine ale lui Court nu şi, în consecinţă, numele ei trebuie şters de pe Arena Margaret Court, aşa cum, de exemplu, numele lui Eminescu sau lui Arghezi au fost şterse la comandă bolşevică din literatura română!

Cei doi foşti tenismeni sunt emblematici pentru o întreagă lume a intoleranţilor care luptă pentru toleranţă, a aşa-zişilor corecţi politic, care nu suportă diversitatea de gândire şi de expresie. The New brave world! Deocamdată Margaret Court este o tolerată amărâtă: cenzurată, minimalizată, ostracizată şi zeflemisită, ca în şedinţele de partid de odinioară, de o presă mondială acerebrată; aceasta, repet, pentru delictul de gândire.

Este primul pas într-o lume care pare că-şi pierde reperele, care este învăţată pe toate căile să se dezveţe de creştinism, de dreptul natural şi de tradiţie. Ce va urma? A fost deja ceea ce va urma. Iată, americanul Bernie Sanders, asemenea altor progresişti, afirmă deja că Margaret Court trebuie internată într-un fel de lagăr de concentrare sau de reeducare, cum au făcut Mao sau Stalin. Lucrurile par a fi doar la început. Ideologia de sorginte marxistă a progresismului întunecă lumea cu aripa ei neagră de archaeopteryx. Există, din fericire, încă personalităţi politice mondiale care rezistă. Îi numesc, pe Trump, pe Johnson, pe Orban, da, pe ungurul Orban, oricât nu place asta unor rrromâni verzi, pe Netanyahu sau pe Kaczynski al polonezilor, iar masele îi susţin şi îi votează. Însă structurile progresiste se infiltrează tot mai adânc în instituţiile statului şi în cele publice chiar în statele acestor lideri. Şi nu numai. Dacă progresiştii totalitari, tot mai asemănători cu comuniştii, tot mai agresivi precum fasciştii şi mai extremişti decât extremiştii, vor reporni Marele Abator, sute de milioane de oameni ca doamna Court, care vor îndrăzni să-şi expună opinia, să arate că împăratul este gol, vor deveni sclavi, cum „lagărul” socialist a fost unul al sclavilor, sau li se vor spăla creierii, sau, şi mai simplu pentru totalitarii de mâine, vor fi ucişi ca la Auschwitz sau Magadan.

Exagerez? Când un copil are cică discernământ să-şi aleagă sexul, când minţile noastre şi aşa labile sunt tot mai controlate pe toate căile şi mult mai subtil ca în comunism, când la New York sau Seattle li se interzice conferenţiarilor să vorbească pe anumite teme (cum a păţit Andrei Şerban la Universitatea Columbia), când în locul tradiţiei se instaurează ideea unui bine suprem al viitorului intolerant şi nebulos, fără repere, avem temeiuri să ne temem. Acest tip de gândire socialistă misionară a dat lumii două nenorociri globale: comunismul şi nazismul (căci nazismul a fost şi este socialist, nu de „extremă dreaptă”, cum afirmă progresiştii, urmaţi ca orbeţii de o masă de naivi inoculaţi). Iată, după 1945, comunismul, chipurile, biruitor al nazismului, a intrat pe nepusă masă în Occident, între intelectualii habarnamişti, cu nevroze de damicele ambetate şi stipendii grase de la Fratele mai mare kaghebist: Sartre, Camus, Gramsci şi tutti quanti. Pe cărăruia lărgită de ei, marxismul sub diverse forme a pătruns în Gemania, Franţa sau Italia şi în univesităţile americane, molipsite de Şcoala de la Frankfurt şi de alte asemenea fenomene, care, iată, au inoculat o lume întreagă. România nu face excepţie, doar că noi, fiind trecuţi prin comunism, mai păstrăm o doză serioasă de bun simţ, cât o vom mai păstra şi pe aceasta (dar nu ne ajunge, problema este complicată, merită abordată mai pe îndelete). Ideile le-au luat ca râia şi ageamiii de McEnroe şi Navratilova sau mucoasa Greta Thunberg cu apocalipsa climatică, care cred cu fervoare că e normal să condamne opiniile altor persoane şi să contrazică oamenii de ştiinţă, aşa cum părinţii sau bunicii noştri condamnau (dar ei au scuza că erau siliţi să condamne) imperialismul, care cică acuşi-acuşi se va prăbuşi, sau preamăreau pe Samantha de renume mondial CO2.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist