Arta actorului: infernul interior

Colecţionam voci şi gesturi. Îmi exersam modalităţi infinite de expresie. Memoria mea auditivă înregistra orice vibraţie a aerului. Organul vorbirii interioare le putea reproduce automat. Mă transformasem, ce-i drept, prin propria-mi voinţă, într-un aspirator de voci şi chiar un aspirator de gesturi şi priviri. Memoria mea afectivă depozita toate aceste relicve în interiorul ei. La ce-mi foloseau însă trăirile altora, odată ce ele mă împiedicau să le conştientizez pe ale mele? Stăteam uneori seara în faţa oglinzii şi mă scălâmbăiam. Încercam să intru în pielea altor personaje, a oamenilor care, întâmplător sau nu, îmi ieşiseră în cale. Îi simţeam cum se mişcau în interiorul meu; când însă încercam să le reproduc comportamentul, copiindu-le modul de-a se mişca şi a vorbi, mă apuca, deodată, transpiraţia. Nu, hotărât lucru, nu aveam aptitudini de actor. Ci mai degrabă un circar, un clovn lipsit de har. Totu-mi ieşea anapoda. Nimic din ce încercam să redau nu se articula la suprafaţă, ci doar înlăuntrul meu, în depozitul interior populat de tot felul de oglinzi concave şi convexe. Acolo mă mişcam cu dezinvoltură. Acolo eram cu adevărat actor.

În aparenţă, personajele din teatru sunt ca nişte baloane de săpun, ce se umflă pe durata spectacolului şi se sparg odată cu aplauzele! Înăuntrul fiecărui astfel de balon stau actorii. Pe măsură ce spectacolul creşte în amploare, actorii se pregătesc de gestul final. Personajele pe care le interpretează, îngenunchind pe scenă, mor în faţa publicului. După căderea cortinei, în timp ce sala se goleşte, personajele agonizează zvârcolindu-se printre decorurile rămase drept relicve pe scena golită de protagonişti. O parte din vorbele din gesturile lor se mută de pe scenă în memoria spectatorilor. Acolo gesturile şi replicile prind un nou contur, o nouă viaţă.

Şi pe măsură ce gesturile prind contur, personajele, pentru o clipă, pornind de la detalii insignifiante, se reconstruiesc aproape de la sine. Ele poartă chipul actorului care le-a dat viaţă pe scenă, dar încărcătura lor interioară devine un datum al spectatorului.

Gesturile cunosc anumite contorsiuni. Replicile sunt şi ele prelucrate în funcţie de starea afectivă a spectatorului ce-a fost prezent în sală. Aritmetica gesturilor evoluează după legile intuiţiei. A empatiei faţă de actor, dar şi faţă de scriitorul care, în urma unui puzzle existenţial şi a unor introspecţii interioare, le-a dat primul viaţă făcându-le să prindă consistenţă pe foaia de hârtie.

Unde se termină însă viaţa "efemeră" a personajelor interpretate de-un actor?

În principiu, ea se sfârşeşte odată cu gongul final. Se stinge odată cu ovaţiile. Şi "reînvie" atunci când pe scenă se joacă un nou spectacol. Fiecare spectacol e irepetabil. Actorii, chiar dacă nu schimbă în esenţă interpretarea, vin cu nuanţe noi. În fapt, viaţa personajelor interpretate de actori nu se sfârşeşte niciodată. Căci ele contaminează spectatorii, determinându-le comportamentul cotidian.

Prin intonaţie, printr-un gestul neaşteptat, oricând o dramă de pe scenă sau chiar din viaţă se poate transforma în comedie. Comedia, prin parodie, prin caricatură ne învaţă să luăm viaţa peste picior, făcându-ne să ieşim din situaţii dificile. Există diferite căi şi scheme tactice – ne spune Marin Moraru – pentru a transforma o trăire halucinantă într-o scenă de bluf cu dublă semnificaţie. "Sunt o sumedenie de modalităţi – mărturiseşte el – pot spune infinite. Chiar şi Hamlet poate deveni o comedie… Nu se schimbă nici o literă, numai intonaţiile în frază, accentele. Se subliniază alte cuvinte, se dă importanţă altor nuanţe. Pentru a deveni cât mai expresiv, fiecare actor se încadrează într-o structură expresivă, fie că vrea, fie că nu vrea. Această coajă cu care ne prezentăm în lume, constituie modalitatea de expresie… Coaja asta nu este o înfăţişare exterioară, ci reflectarea modalităţii de expresie."

Pentru a intra în pielea sau în carapacea unui personaj, actorul trebuie să găsească gesturi cât mai potrivite pentru replicile pe care le va rosti. Astfel, în jurul cojii sale interioare se adună mişcări şi voci, şi gesturi, ce-i animă mimica. În acest sens, actorul e un colecţionar. În subconştientul său se adună mereu elemente noi, achiziţionate de pe stradă, din cărţi, dar şi din alte spectacole interpretate de alţi protagonişti. Printr-o decantarea continuă, elementele împrumutate, trăirile intră, pe măsură ce arta sa evoluează, în lada de zestre a ADN-ul său existenţial.

Modul cum vor fi folosite toate aceste acumulări pe scenă ţine de tehnica, dar mai cu seamă de harul cu care a fost înzestrat de către cel de sus fiecare actor.

"Eu nu cred că te poţi plafona undeva", afirmă într-un interviu Gina Patrichi. "Şi nu cred în genii pierdute, adaugă ea. Dacă în tine există o ardenţă, există o sinceritate pătrunzătoare, dacă eşti tu o fiinţă care, cu harul pe care-l ai, transformi tot ce-i în jurul tău, adică transformi tot ce atingi într-o lume a transfigurării artistice, este imposibil să te plafonezi sau să mori puţin câte puţin. În unele teatre din provincie nu există un climat de creaţie, aceasta este o realitate, dar unde există un astfel de climat?!"

Climatul, spune interpreta Nastasiei din Azilul de noapte de Maxim Gorki, dar şi a altor roluri memorabile, ţi-l creezi tu însuţi. Azilul de noapte este, de fapt, infernul. Una din feţele infernului cotidian. Ca să cobori în interiorul lui trebuie să percepi condiţia umană şi limitele ei. Fiecare personaj e un abis în care încerci să intri la începutul spectacolului, dar odată intrat nu se ştie dacă vei mai găsi o portiţă pentru a ieşi din labirintul psihic în care ai coborât. Uneori, pentru a ieşi din rolul pe care-l joacă, actorul trebuie să apeleze la exerciţii de exorcizare. Demonii personajelor sălăşluiesc înlăuntrul său şi numai o minune face ca viaţa actorilor să nu se transforme într-un coşmar nu greu de intuit.

Oare cum pot convieţui în interiorul tău un prinţ Hamlet, dar şi un Caţavencu?! Ba bine că pot. De ce să nu poată? Cine i-ar putea opri?!

O forţă ciudată, greu de definit, îi apără pe actori de stările malefice ale personajelor interpretate. Ei intră şi ies din roluri cu nonşalanţa cu care un scafandru se ridică de la adâncimea apei la suprafaţă. Desigur că pentru a ieşi "viu şi nevătămat" din abis e nevoie de acel moment de depresurizare.

Orice actor posedă, în acest sens, tehnica sa. Momentul cel mai critic e însă intrarea în pielea personajului. Atunci, intervine ruptura. Scindarea eului. Momentul în care eul tău e populat de alte entităţi şi alte chintesenţe.

Exorcizarea actorii o practică în culise. În perioada demachiatului, când se privesc îndelung în oglindă, îşi dau jos masca de pe faţă, revenind la starea dinainte de coborâre în hău. Sau atunci când mult timp după căderea cortinei revin încă transfiguraţi la casa lor.

"Cu cât ştii mai bine ceva, mărturiseşte aceeaşi actriţă, cu atât trebuie să uiţi că ştii. Eu nu ştiu multe, în meseria asta, sau în orice caz mă străduiesc să uit. Sigur că exerciţiile pe care le fac, pentru ca mijloacele mele să fie perfecţionate, adică vorbire, mişcare, gimnastică, astea sunt lucruri la îndemâna oricui; eu fac aceste exerciţii – cum să spun? – pentru ca penelul şi vopselele mele să fie de cea mai bună calitate. Dar de aici încolo, ceea ce se cheamă momentul de creaţie propriu-zis, acesta este un moment atât de surprinzător şi este rezultanta unor acumulări al căror secret nu vi-l pot spune!"

Secretul la care se referă actriţa este, probabil, momentul întâlnirii cu demonul personajului ce urmează a fi interpretat.
Cunosc actori care pentru desăvârşirea artei lor iau în fiecare zi pulsul străzii, stând de vorbă cu personaje pitoreşti, dar şi cu oameni banali în aparenţă. De la fiecare din ei împrumută câte ceva. Cunosc, de asemenea actori care, pentru a intra în pielea personajelor, s-au internat la ospiciul, simulând o anumită nebunie, până au înnebunit şi ei. N-au făcut-o, desigur, de amorul artei. Ci au făcut-o pentru a-şi desăvârşi arta interpretativă şi cunoaşterea abisului uman.

Nu e uşor,de pildă, să joci rolul lui Poprişkin din Însemnările unui nebun de Gogol!

Cum să simulezi nebunia personajului care se face simţită în fiecare literă din text?! Cândva, actorul ieşean Dionisie Vitcu a făcut-o la modul sublim. Nu ştiu dacă pentru a-şi contura personajul a vizitat, pentru a se documenta la faţa locului, stabilimentul doctorului iubitor de artă Petru Brânzei. Nu ştiu nici cum a ieşit din rol. Îmi scot, în mod simbolic, de fiecare dată pălăria când îl întâlnesc pe stradă. Şi-l întâlnesc, vai, din ce în ce mai rar.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist