Caută 
1 MIN
Încă de la apariţia primelor ziare tipărite în limba română s-a închegat, în tradiţia publicistică, un filon satiric pe care scrisul jurnalistic l-a exploatat vreme de aproape două secole. Printre maeştrii genului putem să-i includem pe mai toţi gazetarii consacraţi, de la Ion Heliade Rădulescu la Mircea Dinescu. Cu toate acestea, o antologie bine întocmită a satirei de presă aşteaptă încă un editor priceput, iar talentaţilor caricaturişti români din trecut şi de astăzi le-ar putea fi rezervat un volum aparte.
În ciuda stabilităţii pe care specia pamfletului a înregistrat-o în acest colţ de lume populat de oameni cu simţul umorului, miezul stilistic al satirei publicistice a rămas dominat de matricele satirei populare şi puţini au fost oamenii de condei în scrisul cărora se pot întrezări luminile unei educaţii retorice solide. Un Eminescu sau un Maiorescu nu-s de găsit în tot locul. După trei decenii de activitate parlamentară, într-un eseu de precizie chirurgicală dedicat oratoriei politice, Titu Maiorescu nota că "[a]tât oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator sau îngâmfarea erudiţiei, sau încântarea de sonoritatea proprielor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi orcum. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor – deşertăciunea, pe guraliv – mâncărimea de limbă" (Oratori, retori şi limbuţi, 1902).
De-ar fi să adaptăm această clasificare la reliefurile actuale ale satirei de presă, tonul socratic al distincţiilor maioresciene ne-ar ajuta să luăm aminte la existenţa a trei registre jurnalistice. Există, mai întâi, registrul pamfletar autentic, însă acesta e foarte firav şi văduvit de adepţi, deoarece necesită folosirea a două ingrediente de care mulţi "oameni de presă" se feresc precum dracul de tămâie: învăţătură de carte şi mult exerciţiu. Mai apoi, există un registru corespunzător vanităţilor monumentale, oarbe şi goale, zidit ca o citadelă de fum pe muntele iluziilor hrănite de îngâmfare, după cum arată Maiorescu. În sfârşit, se poate identifica un registru al bavardajului, dominat de prostie arţăgoasă şi guralivă, pe care mulţi o confundă cu satira.
În ultimii ani, molima flecărelii a atins toate sectoarele informării în masă. Ziarele, radioul, televiziunea şi internetul sunt, în prezent, măcinate de morbul vorbăriei fără rost şi s-a cam copt vremea ca amatorii de satiră să ştie cum să procedeze atunci când viaţa le scoate în cale norocul de a insulta pe cineva aşa cum scrie la carte. Dacă tot ne place cum se mânjesc unii şi alţii cu noroiul vorbelor, măcar să învăţăm de la cei mai pricepuţi ce reţete putem să folosim!
În acest episod, vă invit, dragi cititori, să reţinem cele zece sfaturi ale lui Cicero, faimosul orator roman din secolul I î.Hr.:
1. Când vrei să te iei de cineva e indicat să presupui că infamul satirizat e un individ de cea mai joasă speţă: ţăran de Cotoroaia, fecior de slugă, pui de lichea. Cu cât extracţia socială va fi mai acerb demonizată, cu atât mai preţuit va fi portretul.
2. Nu uita, o, creatorule de satiră, să pui în lumină că personajul ridiculizat e o liftă păgână, un vândut străinilor, un trădător de neam şi ţară. Doar nu vei admite că şi tu, şi eu, am fi, asemenea blamatului, nişte scursuri fără familie, fără prieteni, fără patrie, nu-i aşa?
3. E importantisim, iubite condeier, spicher sau influencer, să reţinem că marele Cicero a recurs cu succes la bagatelizarea lucrurilor întreprinse de cei luaţi la ţintă! Te rog, aşadar, să batjocoreşti cât mai abil profesia sau meşteşugul personajului linşat mediatic; meseria, se ştie, e brăţară de aur, iar omul fără muncă e mai searbăd decât un consilier de stat fără picturi ascunse-n cimitir.
4. În orice om cinstit zace un hoţ nedovedit, parcă aşa ne-nvaţă o vorbă din popor. Cu cât necinstea cuiva e creionată mai convingător, cu cât aura de tâlhar la drumul mare e mai strălucitoare, cu atât mai lesne se vor aprinde indignarea şi imaginaţia publică.
5. Într-o societate care adoră falsa pudoare, nimic nu dă mai bine la public decât scornirea de poveşti pe seama orientării şi apucăturilor ascunse după paravanul vieţii intime. Ai, deci, grijă ca personajul portretizat să fie un satir demn de focurile veşnice ale iadului. Nu te încurca cu aluzii, treci direct la subiect! Trăim, în fond, în lumea în care preşedintele ţării a fost aplaudat pentru demnitatea de a vorbi pe şleau despre un găozar şi despre o ţigancă împuţită.
6. Dacă tot te-ai luat de viaţa cuiva, nu da înapoi şi pune-i frumuşel la zid familia, rudele, prietenii şi apropiaţii. Asigură-te că află toţi cu ce poamă umană avem de-a face şi nu şovăi să creezi un portret disfuncţional cât mai detaliat. Farmecul monştrilor se transmite genetic.
7. Distruge-ţi psihic personajul, fă-i harcea-parcea capacitatea de a judeca! O metodă foarte bună ar fi să socoteşti şi să spui răspicat că victima e un nebun de legat sau un nimeni căruia Dumnezeu i-a luat minţile!
8. Nu fi timid, bate-ţi joc cum se cade de înfăţişarea omului luat în colimator. Nimeni nu e perfect, toţi avem hibe şi nu e cazul să lucrăm cu mănuşi atunci când ne apucăm să luăm în râs paiele din ochiul celuilalt, în loc să cercetăm bârna din ochiul nostru.
9. De bună seamă că satirizatul e o fiinţă laşă, ipocrită, cu suflet urât mirositor. Prin urmare, ce motive ai avea să nu transpui toate acestea în portretul moral al împricinatului?
10. Tot Cicero ne învaţă că succesul invectivei e direct proporţional cu incompetenţa pusă pe spinarea blamatului. În definitiv, ce aşteptări putem avea de la un Dănilă Prepeleac care dă capra pe gânsac şi gâscanul pe o pungă goală? Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o!
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
