Atelierul lui Marcel Pavel

Când se întâmplă să trec pe strada Armeană, în apropierea imobilului ce adăposteşte atelierele artiştilor plastici ieşeni, în faţa ochilor îmi răsare, preţ de câteva clipe, maiestosul Turn Babel, străjuit de o macara, împodobită în vârf cu steagul Uniunii Europene. De ce îmi apare în minte acest steag, cu pentagrama întoarsă, n-aş putea spune. Pe măsură ce mă apropii de imobil, caut să fac câteva schimbări esenţiale, şi printr-un efort de voinţă, reuşesc să înlocuiesc macaraua cu girafa lui Dali. În gând, îmi fac cruce, şi dau să trec mai departe. „Mai multe limbi, o singură voce”, îmi răsună în urechi sloganul UE. Încerc să-l adaptez, din mers, la subiectul meu, astfel că-mi zic: „Mai multe culori, o singură lumină…”

Sloganul nu mă satisface în întregime, dar n-am încotro, şi trebuie să mă mulţumesc şi cu atât. Pe măsură ce contemplu turnul, pereţii lui se topesc, dezvăluind îndărătul lor un şir de galerii, în adâncul cărora, asemenea unor păianjeni uriaşi, pictorii îşi ţes năframa viitoarei glorii. Stând în jurul unor grămezi de „lucruri şi amintiri”, pictorii îşi croiesc, cu nerăbdare şi migală viitoarele lor capodopere. Asemui, în gând, atelierul unui pictor cu chilia de călugăr, dar şi cu vizuinile cârtiţelor: suprapun peste imaginile cârtiţelor conturul umbrei unor heruvimi „numai ochi, peste tot numai ochi” şi-mi zic: „Ca să poţi picta lumina, trebuie să pictezi şi întunericul… Pictura e ca o rugăciune, în care cuvintele se transformă în culori şi linii…”

Gândindu-mă la artiştii plastici, în minte îmi vin cuvintele lui avva Vissarion, cel care dobândise, în urma ascezei, dar taumaturgic, putând transforma apa de mare în apă de băut şi firele de nisip în boabe de mei şi de secară. Întrebat ce fel de virtuţi trebui să practice un călugăr, avva Visarion obişnuia să spună: „Monahului îi este de folos să fie ca heruvimii sau serafimii: numai ochi, peste tot numai ochi…” Aşijderea şi pictorilor. Şi ei trebuie să fie ca heruvimii şi serafimii. Împodobiţi cu aripi şi cu ochi. Sentimentul acesta l-am trăit atunci când am vizitat atelierele pictorilor. Şi atunci când am fost oaspetele atelierului lui Dan Hatmanu, şi atunci când am vizitat atelierele lui Ion Neagoe şi Felix Aftene, dar şi atunci când am păşit în interiorul chiliei lui Marcel Pavel.

Trecând-i pragul atelierului, ne-am cercetat îndelung unul pe altul. Apoi ne-am aşezat în fotolii şi am continuat să tăcem. În gând eu l-am întrebat în ce relaţii se află cu vecinii săi, maestrul Dan Hatmanu şi autorul strigătelor, Val Gheorghiu. Mi-a răspuns, tot în gând, că se află în cele mai bune relaţii şi că de ultimul îl desparte un perete, în timp ce de primul doi. Mi-a mai spus că atunci când se gândeşte la Hatmanu, vede pe scară urcând nişte linii şi puncte de suspensie, care odată intrate pe uşa atelierului capătă culori şi configuraţii neobişnuite, luând când forma mânăstirii Golia, când forma turnului Eiffel, dar şi forma unei pălării. Iar atunci când gândul îi zboară la Val, aude cum pe scară urcă nişte pantofi cu tocuri cui atât de subţiri, încât seamănă cu nişte ace ce ţi se înfig în creier ca într-o bucată de ciment. „Ce l-o fi apucat pe Val să picteze astfel de tocuri, nu ştiu, murmură pictorul. O obsesie indusă? Dorinţă de a fi la modă şi a place damelor cu orice preţ?” Zicând aceasta, Marcel Pavel ridică din umeri, murmurând în gândul meu: „Fiecare pictor cu ciudăţeniile lui, mă rog… Nu vreau să zic mai mult”.

L-am mai întrebat, tot în gând, dacă pictorii îşi fac unul altuia vizite de curtoazie. „Nu, mi-a răspuns. Fiecare pictor e robul atelierului său. Atelierul e pentru fiecare un loc sfânt.”

Tăcând, am contemplat tablourile, am privit şi geamul năpădit de praf şi gânduri. O lumină caldă stăruia în jur. Când m-am ridicat să plec, mi-am simţit trupul îngreunat de o povară nevăzută. Era însă o greutate plăcută, care mă trăgea nu în jos, ci în sus. Scăpasem, pe moment, de anxietate, de teama de a fi. Nu eram singur. Luasem cu mine o parte din lumea percepută de prietenul meu, Marcel Pavel, ce mi se lipise de retină.

Mergând spre casă, m-am tot gândit la Marcel Pavel şi la arta sa… Nu posed, desigur, pârghiile critice necesare pentru a decodifica tabloul unui pictor contemporan, care, după opinia mea, are multiple straturi de semnificaţii. De fapt, arta postmodernă poate fi percepută ca un bulb pe care, pe măsură ce-l decojeşti, dai mereu peste alte „înscrisuri” şi alte sensuri, unele venind din dialogul cu trecutul, altele din prezent şi altele dintr-un viitor abia prefigurat, ce urmează a fi probat; iar atunci când, înarmat cu răbdare şi efort, ajungi la miez, descoperi cu uimire că bulbul aparţine unei alte plante, unui crin imperial, unei splendide begonii sau unui alt regn necunoscut, dar palpitând de sevă.

Metaforic vorbind, tot disecând la rece arta, te trezeşti în ipostaza unui matematician excentric care încearcă să surprindă într-o formulă misterul vieţii. O astfel de întreprindere nu poate fi dusă la bun sfârşit decât apelând la un limbaj de natură alegorică, ce se intersectează adeseori cu poezia. Întorcându-ne acum la pictura lui Marcel Pavel, tind să cred că pictorul se străduieşte în arta pe care o practică cu mai multă sau mai puţină grandilocvenţă sau parcimonie (în funcţie de starea sa interioară), să transfere anumite trăsături specific umane în spaţiul altor existenţe. Astfel, contemplându-i, de pildă, lucrarea Concert, descoperim, nu fără uimire, un nud de femeie translat în interiorul unei frunze, iar alături, ca într-un triptic insolit, mâinile şi chipul, cu un ochi deschis în gol, privind spre frunza de-alături, unde se află un tors în formă de vioară. Nudurile sale, descompuse în figuri geometrice stranii, prin coloritul lor puternic, te duc cu gândul la frescele maiaşe. La fel şi minotaurii ce par a-şi trage rădăcinile în vegetaţia luxuriantă, strivită pe îndelete de copitele unor stări sentimentale ambigui, viscerale, care calcă totul în picioare… Pentru decriptarea acestor stări, pictorul are de fiecare dată grijă să lase la îndemâna unui privitor atent o cheie de interpretare, pe care dacă ştii s-o mânuieşti poţi ajunge la concluzii neaşteptate. Limbajul său e unul arhetipal. El vine din zona tulbure a subconştientului, dintr-o animă încărcată. Liniile se combină în figuri simbolice, iar suprafeţele îşi caută culoarea în funcţie de neliniştile şi sentimentele pe care eul social în dialogul său cu eul profund le-au pervertit prin intermediul imaginaţiei, al halucinaţiilor, al transei artistice. Cercul, triunghiul, pătratul, sfera, liniile frânte constituie un alfabet prin care forţele inconştientului încearcă să exprime neliniştile sale somnambulice. Cercul simbolizează, de pildă, orizontul sau ciclul anotimpurilor, pătratul – stabilitatea, triunghiul cu vârful în sus – focul şi principiul masculin, iar cel cu vârful în jos – apa şi principiul feminin etc., etc… Interpretările simbolurilor sunt la fel de multiple ca şi descifrarea horoscopului, iar pictarea unui tablou îşi are corespondenţa în incantaţiile magice pe care le rosteşte şamanul atunci când intră în transă, desprinzându-şi tălpile de pământ şi înălţându-se în aer. Dacă transa magică are drept scop învingerea forţelor răului ce şi-au făcut sălaş în sufletul unui băştinaş, transa artistică se materializează în liniile şi culorile aşternute pe o suprafaţă plană. Prestaţia şamanului are durată efemeră, pe când cea a artistului are menirea să dureze în timp. Nu am discutat cu Marcel Pavel despre tehnica la care apelează pictorul în singurătatea muncii sale din atelier… Probabil că, în funcţie de starea de care e pătruns, foloseşte pensula, dar şi lama de cuţit sau alte instrumente ce-i stau la îndemână. Nu ştiu cum îşi prepară culorile, dar îmi închipui că adesea accesează o metodă veche, pisând într-un vas de lemn argila amestecată cu diverse plante şi uleiuri, obţinute prin distilări alchimice multiple. În mintea mea asociez modul său de lucru cu practicile folosite de băştinaşii din Amazonia sau dintr-un alt loc exotic al Americii Latine atunci când aceştia extrag din frunzele de coca cocaina. Dintr-o cantitate imensă de vegetaţie (imagini) se obţine un pumn de praf de culoarea pulberii de lună. Praful însă are efecte halucinogene, dilatând simţurile şi creând alte imagini pe retină, menite să inducă privitorul în transă… „Există, se ştie, două categorii de colorişti, scria criticul de artă D.N. Zaharia, referindu-se la pictura lui Marcel Pavel. Unii îşi încearcă puterile în direcţia sesizată cândva de Tonitza, de-a exprima totul într-o singură gamă. Alţii, dimpotrivă, îşi deschid paleta unor nerepetabile avalanşe de culori, ambiţia lor fiind de a obţine armonie în haosul copleşitor. Marcel Pavel face cu siguranţă din această ultimă categorie de creatori plastici…”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist