Autodenunţ: La Catedrala Mitropolitană din Iaşi, la slujba Învierii au fost credincioşi!

Sunt singurul, chiar singurul care merge spre esplanadă şi primeşte Lumină. Apoi mă îndrept spre zona în care se află oamenii din presă. Spontan, câte unul încep să vină către mine. Nu, nu pentru a-mi cere o declaraţie. Ci pentru a primi Lumină. "Hristos a înviat!", spun fiecăruia. "Adevărat a înviat!", primesc răspuns. Mâna începe să-mi tremure uşor. De parcă pentru prima dată de când sunt preot împart această bucurie. Le simt emoţia. Sunt şi ei copleşiţi de acest moment istoric, neaşteptat, de nedorit.

Surpriza nu se opreşte aici. Neobservat, urcă treptele un poliţist şi, tăcut, cere binecuvântarea harului pogorât în troiţa de luminiţe pâlpâind în noapte a celor trei lumânări pe care le ţin cu mâinile transpirate deja. Se întoarce apoi către colegii săi şi, de departe, văd cum, treptat, în mâinile lor se aprinde focul pascal. Slujba continuă şi, deodată, am sentimentul că e curtea plină de credincioşi. Ba chiar sunt atât de mulţi, că stau şi în afara curţii.

"Hristos a înviat!". La întreita strigare a Părintelui Mitropolit Teofan se aud glasuri din pieptul acestor credincioşi strecuraţi în chip nevăzut, prin noapte, la dumnezeiască slujbă. Oameni din presă sau din rândurile Poliţiei răspund mai tare, mai încet sau doar în inimi: "Adevărat a înviat!".

Iată  – mă cutremur eu – poporul nu a putut fi prezent. Dar Dumnezeu, care poate "şi din pietre să ridice fii lui Avraam" (cf. Matei 3, 9), din cei prezenţi la datorie a făcut popor al Său. Sau, mai exact, "a ridicat" la lumină credinţa lor. Dincolo de privirea omului profesionist, în slujba semenilor – mai întâi tainic, discret, apoi vădit, manifest – a fost gestul lor de mărturisire. Aşa cum a fost la Învierea Lui, aşa cum se cuvine să fie învierea fiecărei inimi.

Abia după ce se intră în catedrală, spre ora 01.00, reuşesc să-mi revin şi să fac o declaraţie pentru presă: "N-am văzut niciodată, la nici o slujbă, nici la o slujbă obişnuită de peste săptămână, să nu fie nimeni în curtea catedralei sau în biserică şi sper să nu mai văd niciodată. Dar, cu toată această durere – nu ştiu -, se simte în aer, pluteşte o bucurie inefabilă. (…) A intrat Hristos prin uşile-ncuiate, categoric va intra şi-n inima lor, şi-n casa lor (adică a credincioşilor, n.m.)".

Închei declaraţia. Am spus adevărul. N-a fost nimeni, dar a fost bucuria. Multiplicată şi în multe chipuri luminoase de jurnalişti şi de poliţişti. De creştini!