Basarabia dintâi

A fost vocaţie înainte de toate, întrucât după raptul din 1812, locuitorii pământului dintre Nistru şi Prut, numit în mod impropriu Basarabia (stăpânii ruşi aveau nevoie de un nume de împrumut, diferit de cel istoric, al Moldovei; la fel au procedat austriecii cu Ţara de Sus, botezată Bucovina) nu au încetat să se considere parte a corpului etnic românesc, în ciuda uriaşelor presiuni care au urmărit rusificarea ireversibilă. Pe Prut s-a instituit o veritabilă “cortină de fier”, menită să întrerupă orice legătură cu ţara. Boierii au fost ademeniţi cu titluri nobiliare şi privilegii noi, măsură menită să îi transforme în unelte prea-plecate. Cei mai mulţi au căzut în capcană, lipsindu-i pe pământenii moldoveni – cei mai vechi, mai numeroşi, dar şi singurii creatori de istorie ai provinciei – de lucrarea elitelor. Oamenii Bisericii Ortodoxe au încercat să acopere acest gol pentru a păstra liturghia în limba română şi implicit identitatea românească. Dar după Unirea Principatelor şi dobândirea Independenţei – acte percepute de muscali ca periculoase pentru pacea guberniei, lucrarea lor a fost în bună măsură surpată prin politica de rusificare. Puţinii intelectuali, depinzători de stipendiile stăpânilor au ajuns la mâna administraţiei imperiale, pentru a fi lipsiţi de mijloacele necesare rezistenţei. Corpul cinovnicilor a făcut, în toate, politica Sankt-Pertersburgului. Au mai rămas ţăranii, adică majoritatea locuitorilor, care au recurs la rezistenţa tăcută, retrăgându-se aparent din istorie, pentru a rămâne în istorie, vorba lui Lucian Blaga, alegând să se lipească de limbă, tradiţii şi credinţă. De lucrarea lor tenace şi smerita avea să se impiedice cizma muscalilor. Eminescu a identificat această metodă şi această trainică filosofie a istoriei. Mişcarea de rezistenţă tăcută a Basarabiei a fost asistată de cărturarii din noua Românie născută la 1859, dar şi de dascălii, preoţii şi poeţii basarabeni, care în ultimii luştri ai veacului al XIX-lea, profitând de unele măsuri de reformă şi liberalizare din Imperiu, şi-au făcut auzită vocea. Astfel echipată, deşi incomplet, având în vedere uriaşa forţă de represiune a stăpânilor, Basarabia şi-a căutat propria cale spre izbăvire. Iar atunci când valul de răsturnări politico-militare din anul 1917 s-a intensificat, basarabenii nu au ezitat să-şi afirme identitatea românescă şi să se întoarcă alături de fraţii lor.

A fost şi întâmplare, desigur, în felul în care basarabenii au găsit cu cale să lucreze în acele împrejurări teribile. Ar fi fost înjositor şi ar fi îndreptăţit acuzaţia de laşitate dacă nu ar fi folosit împrejurările prilejuite de căderea ţarismului şi degringolada bolşevică, pentru a cădea în capcana istoriei. Doar în atari condiţii popoarele oprimate se pot rupe de stăpâni. Au procedat la fel polonezii, cehii şi slovacii, finlandezii şi popoarele baltice. Cei care speculează doar rolul întâmplării favorabile în economia faptelor istoriei nu sunt inspiraţi de bună credinţă, ci de interesul partizan de a  minimaliza rostul faptei, al credinţei şi al năzuinţei, petru a privilegia aşa-zisul “noroc românesc” de la 1918. Dacă “noroc” a fost – avea să rostească mai târziu eminentul cărturar Mircea Vulcănescu – atunci acesta se numeşte inteligenţa de a cădea în “cumpăna istoriei”, atunci când împrejurările au permis. Şi-a dobândit Polonia independenţa în urma insurecţiilor pe care le-a desfăşurat pe parcursul unui veac? Acestea au fost repetiţia generală a ceea ce avea să se întâmple la finele războiului, în condiţiile prăbuşirii imperiilor.

Basarabia a inaugurat seria istorică a reîntregirii, în condiţiile cele mai dramatice pentru România, adică în preajma încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, din primăvara anului 1918, când totul părea că s-a prăbuşit, în ciuda sacrificiilor istorice ale Armatei Române şi ale populaţiei, care în vara lui 1917 au relansat speranţa în viitorul ţării, dar şi în rândul naţiunilor Antantei. Amănuntele au, desigur, rolul lor în economia faptelor (iar aici putem vorbi şi despre slăbiciunile unora sau a altora dintre personalităţile acelui timp, despre ezitări, temeri ori erori de parcurs), dar esenţialul rezidă în inspiraţia, inteligenţa şi patriotismul liderilor basarabeni şi a celor din Vechiul Regat, în determinarea şi credinţa Armatei Române de a lupta împreună pentru a destrăma lucrarea perfidă a imperiilor şi a fantasmei lor. După exemplul basarabenilor aveau să lucreze curând românii din Bucovina şi Transilvania.

Desigur, imperiile au creat şi dependenţe în rândul unei părţi a românilor, dar unde au procedat acestea altfel? Au fost şi români care şi-au legat speranţele de cele două capitale imperiale, întrucât statutul lor depindea de ele. Nu trebuie să-i întrebi pe românii din administraţia imperială a Transilvaniei, Bucovinei sau Basarabiei dacă unirea acestor teritorii cu România era bună sau rea. Au existat şi oameni simpli, seduşi de “măreţia” imperiilor. Decând lumea, naţiunea vie lucrează pentru istorie şi nu trepăduşii. Conştiinţa idealistă şi tragică duce istoria înainte, iar nu cea laşă, meschină şi suficientă.

Unirea Basarabiei cu România, prin hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie 1918 a făcut istorie, pentru aceea că a redat românilor speranţa. Iar aceasta este sinonim cu logica istoriei naţiunilor. Restul e întâmplare.

Mihai Dorin este istoric şi publicist