Bifurcaţii, răspântii şi răscruci

Beethoven, deprimat de greutăţile vieţii şi de surzenia lui, s-a mutat la un moment dat la o pensiune săracă. În acea clădire a auzit într-o seară o fată oarbă, care spunea: „Ah, ce n-aş da să pot vedea şi eu un clar de lună!” Cuvintele acestea l-au impresionat profund pe Ludwig van: „Uite, eu totuşi am bucuria vederii şi a compunerii!” Atunci s-a apucat să compună o melodie, care s-o facă pe fata aceea „să vadă” luna. Aceasta a fost Sonata lunii.

Pe facebook se apucă diverse persoane să facă diverse comentarii la textele mele, să mă corecteze, să-mi dea sfaturi docte, dar ei nu sunt „friend” cu mine. Bun, trec peste o leacă de iritare, că ăştia se bagă-n borşul meu pe neve, mă mai şi tutuiesc cam ca la bodegă, şi le cer prietenia. Ei bine, nu catadicsesc să mi-o acorde, deşi ei înşişi ar fi trebuit să mi-o ceară mai întâi, înainte de a-şi deschide leoarba. Poftim purtare!

Îl văd dimineaţa, trece cu căruţa la vale: cam fără chef, poate mahmur, cu privirele înainte şi şfichiund din mers câinii care latră în urma căruţei. Se opreşte la magazin. Merge să tragă o tărie, iar calul rămâne în drum şi se baligă. Din baligă un fuior subţire de aburi se ridică: alene, în ritm de manea. După amiază se întoarce. Se opreşte la acelaşi magazin, la altă tărie şi totuşi aceeaşi. Calul rămâne cu botul în dreptul baligii de dimineaţă. Se baligă din nou şi un nou fuior subţire se ridică, în ritm de manea. Între baliga rece de dimineaţă, de la botul calului, şi baliga caldă de la amiază, de la coada lui, sunt vreo 5-6 metri. A doua zi dimineaţă trece cu căruţa la vale: cam fără chef, poate mahmur, cu privirele înainte şi şfichiund din mers câinii care latră în urma căruţei. Se opreşte la magazin, iar calul se baligă şi: Foaie verde mărgărit/ Povestea n-are sfârşit.

În dreptul porţii noastre este o bifurcaţie sau o răspântie, cum se zicea mai înainte, sau o încrucişare (răscruce) de drumuri. Aici se opresc ţaţele înainte de a o lua fiecare pe alt drum şi pornesc moriştile. Aici, fiind o suprafaţă mare de asfalt, vin copiii cu bicicletele să se laude cu frânele lor (spre bucuria, bănuiesc, a taţilor). Tot aici vin beţivii noaptea târziu, se aşază pe conducta de gaz metan sau pe capra (de ciment) a podeţului şi beau ca la botul calului. Marţea dimineaţă duc tomberonul cu gunoi în drum. Vin maşinile şi-l iau pe la 9. Strâng şi gunoaiele din drum de pe lângă gard: pachetele de ţigări de toate soiurile, tot felul de cutii de bere, sticlele de toate formele, hârtiile de dulciuri etc. N-aveţi idee câte poţi „citi” în gunoiul lăsat de oameni. Găsesc însă şi cutii de chibrituri. Azi am găsit două – pline. Dar în fiecare marţi găsesc cel puţin o cutie aproape plină. Mă gândesc: O fi vreo organizaţie secretă,vreo conjuraţie de taină, iar membrii ei se întâlnesc la răspântie. şi semnul de recunoaştere este o cutie de chibrituri. Eu păstrez cu sfinţenie toate cutiile: Cine ştie ce rune ascunse sunt în ele? Cine ştie cui vor să dea foc? Iar când or fi să fie şi-or lua puterea, ies şi eu la ivală cu cutiile misterioase – poftim! şi eu sunt membru!

Toţi oamenii au probleme: se căsătoresc, divorţează, se recăsătoresc, fac datorii, au necazuri cu copiii etc. Dar unei mulţimi de oameni (ar trebui să spun „unei gloate”), care are aceste probleme, îi place să citească cu aviditate ştirile mondene, umflate cu pompa presei de scandal, despre aceleaşi probleme, dar ale vedetelor şi vedetuţelor: căsătorii, divorţuri, datorii… E la fel cum am citit că se întâmplă în China: Noii îmbogăţiţi de acolo mănâncă lăcuste, plătind preţuri exorbitante la restaurante de fiţe. Însă lăcustele fripte au fost „deliciul” chinezului de rând în vremuri de foamete.

Sună telefonul:

– Salut, Radule! Cosmin sunt, de la 45.

– Care 45?

– Paralela 45, mă!

– ???

– Cosmin Perţa, mă! Hai, când îmi dai cartea aia de proze scurte?

– Eu ştiu?!… să mă mai gândesc.

– Hai, mă, mocoşitule! Că te aştept nu ştiu de când. Eu să ştii că te pun în planul editorial pe anul ce vine.

– Păi… aştept la Polirom să…

Închide telefonul. N-apucă să se răcească receptorul, că iar sună:

– Alo, Radule? Sunt Lidia.

– Care Lidia

– Lidia Bodea, mă, doar am lucrat împreună. Hai, dă degrabă o carte de proze scurte, că toţi te aşteptăm cu drag. Domnul Liiceanu a zis că nici nu-şi poate închipui anul viitor fără o apariţie Radu Părpăuţă la Humanitas.

Bâigui:

– Păi… eu cu Poliromul…

Dar Lidia nu mă lasă să termin:

– Gata, te trec în planul pe anul viitor. Şi nu te mocăi.

Închide.

Rămân înnodat în îndoieli şi ridic capul de pe tastatură. Atunci, tot transpirat, îmi dau seama: visasem!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist