Blestemul plicului negru

Nu ştiu alţii cum sunt…, dar la noi în casă apariţia plicului negru de la ANAF este prilej de agitaţie civică şi indignare. Şoc şi groază!, cum ar spune pitecantropii molfăitori de tabloide. În primul rând ne indispune cheltuiala inutilă (câteva milioane de euro pe an) făcută de un stat sărăntoc în favoarea unor „băieţi deştepţi” care au luat contractul de furnizare, tipar şi distribuire. În al doilea rând, goana furibundă a guvernanţilor pentru „bănuţul văduvei” în timp ce marile hahalere clientelare, cu datorii de sute de milioane la buget sunt, magnanim, iertate periodic (desigur, contra altor plicuri, ceva mai verzi la interior date mafioţilor politici care ne conduc). Apoi înfăţişarea sinistră, cu pătratul ăla imens, funerar, dătător de spaime, extrem de murdar şi abuziv aşa cum sunt şi cei care comandă emiterea lui. Şi, dacă tot am vorbit de abuzuri, de vreun deceniu e o adevărată cascadă de nelegiuiri în numele cărora „specialiştii” tot găsesc pretexte să ne jupoaie retroactiv la presiunile obraznice ale bandelor de la putere, disperate cu nu mai au nimic de furat. Pentru că toate aceste recalculări fanteziste, tot acest torent de reinterpretări frauduloase, de schimbări ad libitum a legislaţiei şi, mai ales, invocarea retroactivă, perfect anticonstituţională, a unor alte standarde decât cele care au fost aplicate la momentul încheierii anului fiscal, dau toate măsura dispreţului grupărilor de criminalitate politică şi economică, care se tot perindă la cârmă, faţă de cetăţeanul simplu şi, ce e mai scadalos, faţă de cetăţeanul corect care se luptă anual să-şi plătească impozitele la timp, câteodată, ca pensionarii chiar, cu nouă luni înainte de vreme.

Pentru mine, un pârlit de funcţionar public, director cinstit demn de batjocura celor care se miră zgomotos şi semnificativ că încă locuiesc la ultimul etaj al unui bloc din Tătăraşi, sosirea plicului negru e mai mult o temă de indignare civică în sine neavând, de regulă, mari pachete financiare de reglat cu statul. Cu excepţia notabilă a fazei când m-am trezit cu conturile blocate din cauza fiscului care, fără să citească legea, a crezut că bursa mea Fullbright (pe care eu, ca un bou cinstit, o trecusem conştiincios în declaraţie) reprezintă contract de muncă în străinătate şi tocmai îşi frecau mâinile că mai au ce livra hoţilor de la guvern (atunci, de altă culoare politică). Şi să nu uit, desigur, nemuritoarea amendă trimisă de lichelele de la compania de autostrăzi inexistente pentru neplata rovignetei de către proprietarul maşinii pe care o vândusem cu doi ani în urmă şi pe care nişte mari specialiste de la Tribunal au considerat firesc să o impute cuiva care nu numai că nu realizase contravenţia cu pricina, dar, după cum probase în instanţă, nici nu putea să o comită nefiind în ţară la data respectivă. (Să mai spun, spre eterna ruşine a celor două slugi ale statului opresor, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, printr-o hotărâre în interesul legii, care era de fapt soluţia în acest tip de speţă judecat după ureche pe întreg cuprinsul ţării? Noroc că magistraţii nu au nicio răspundere, astfel încât pot să batjocorească nestingheriţi cetăţenii care le asigură salariile). Pentru soţia mea, în schimb, care, nefiind funcţionar public, are pe an o mulţime de contracte de colaborare, drepturi de autor sau prestări servicii, plicul negru e, invariabil, un coşmar prelungit. Pentru simplul motiv că, spre stupoarea ei, deşi în toate contractele are stipulate obligaţiile angajatorului, şi nu a avut vreun caz în care acestă să nu fi plătit taxele faţă de stat, plicul negru aduce, invariabil, tot felul de nebunii şi fantezii paralegale ale torţionarilor fiscali. Anul trecut, văzând-o cum se chinuie, am vrut să-i dau o lecţie. Tocmai aflasem că la noi, la fel ca la civilizaţi, se introdusese, yei!, eGuvernarea. Graţie implicării domnului prefect, colegii de la finanţe ne făcuseră în Colegiul Prefectural o prezentare seducătoare a modului cum stai acasă, pe fotoliu, şi-ţi rezolvi dintr-un click toate grijile fiscale. Aşa că, dragii moşului, ia ascultaţi aici:

Spaţiu Virtual Privat se cheamă, băi înapoiaţilor! Înarmat cu broşurica luată de la colegi, ţup, pe internet. Deschidem pagina Ministerului de Finanţe, dăm de SPV, completăm fluierând fişa cu datele personale, adresă, etc., şi deodată Zbang!, un anunţ amical mă informează că o să primesc mesaj pe adresa de email şi că ce primesc în ataşament trebuie să printez şi, după aia, să mă duc la sediul ANAF, unde „voi primi parola” ca să-mi pot configura contul. Mi-a cam căzut faţa cu civilizaţia, dar, învins, m-am resemnat şi m-am dus la fostul sediu al Direcţiei Vamale (cel ridicat de Eugen Butur) lânga Gara Nicolina, să-mi iau parola. Noroc de portar că m-a îndrumat, că nu scria nicăieri, şi, în doar un sfert de oră aveam o hârtiuţă cu parola. Trecut prin viaţă cum sunt şi văzând că la ghişeu era lejer, doar vreo douăzeci de persoane, am dat skip la eGuvernare şi, docil şi conformist, dar înţelept, mi-am plătit dările. Odată ajuns acasă, mi-am completat într-un moment de plictiseală contul, mi-am pus parola şi mi-am salvat conexiunea la Favorite pentru anul următor. Adică acu’.

Văzându-mi nevasta cu plicul negru în mână, în pragul colapsului, mă duc triumfător la laptop să-i arăt cum se rezolvă astfel de probleme cu doar două click-uri de mouse. Şoc şi groază! Link-ul nu mai funcţiona şi internetul, îndatoritor, îmi explică ce număr de eroare am şi mă trimite părinteşte pe site-ul Ministerului de Finanţe să o iau de la început. După un pumn de xanax şi un ceai, şi vreo juma’ de oră luptă, reuşesc să-mi recuperez userul şi parola de pe SPV. Transpirat, le introduc şi, zbang!, credeaţi că e eşa simplu? Maşinăria îmi cere şi numărul de telefon, poate pentru o întâlnire. Epuizat, îl dau şi primesc în sfârşit, prin sms, codul de acces cu care, hurray!, descopăr intimităţile pe care le împărtăşesc cu ANAF-ul: declaraţia de impunere pentru nişte bani pe care mi-i cere fiscul pentru anul 2013 în ciuda faptului că am avut descărcare financiară în anul următor şi că totul e o escrocherie monumentală pentru a mai stoarce ceva de la oameni până nu intervine prescripţia la cinci ani. Cum nu-mi fură decât 32 de lei mă declar neputincios şi mă reped să plătesc online, cu cardul. Mă uit de vreo zece ori: niciun mijloc de plată, aşa cum mă obişnuiseră E-On-ul, DIGI-ul sau Orange-ul. Spurcăciunea kaghebistă fugită în Serbia cu complicitatea Miliţiei, a SRI-ului şi a actualului ministru al injustiţiei, după ce a înşfăcat câteva sute de milioane de euro pe sistemele informatice de securitate naţională, şi-a bătut joc de noi. Plăţile se fac pe Ghişeul.ro, unde o iei de la început cu toată nebunia, şi unde, evident, creanţa la finanţe încă nu a apărut, crăpa-i-ar ochii şi usca-i-s-ar vrejul lui Sebastian Ghiţă şi a tot neamului lui neadormit!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor