Boala directorului

Iată o idee cu priză la public: munca ucide! Fiecare secundă petrecută la lucru mai mult decât s-ar cuveni e ca un gropar pus pe săpat. Părintele etologiei se referă, desigur, la rutina muncitorească a cetăţeanului occidental. Cunoaşteţi, desigur, genul: corporatist „căsătorit” cu propriu program zilnic de lucru, omul ai cărui cei mai buni prieteni sunt stivele de dosare, cauze şi contracte care aşteaptă să fie soluţionate, persoana căreia îi dai ceva de făcut pentru că încheie un lucru înainte de a-l începe. Dar cum ar trebui să caracterizăm atitudinea faţă de muncă a omului oriental?

Când stai de simţi că ţi urcă sângele la cap de atâta urât, când leneveşti de crezi că dau în clocot nervii plictisului, când constaţi că te roade la stomac să-ţi cauţi de lucru, dar fără a dori să îl găseşti, ei bine, abia aceea se cheamă boala directorului. Simptomele nu mai surprind pe nimeni: 1. bolnavul e covârşit de un deplin sentiment al inutilităţii, întrebându-se ce rost ar mai putea avea munca dacă suntem oricum sortiţi negrei veşnicii din împărăţia zeului Thanatos; 2. de îndată ce ar vrea să pună osul la treabă, pacientul este furnicat din cap până-n picioare de fiorul gândului că ceva, ceva, tot ar trebui să i se aştearnă dinainte, fie şi o biată băncuţă de hodinit oasele; 3. nici la război nu te duci singur, darămite la lucru!

În cazurile cronice, lenea bate până şi gravitaţia. Împietrit ca o statuie, suferindul roboteşte de mama focului, fără să ridice un deget. Dacă, Doamne-păzeşte!, apare şi cheful de muncă, acesta e alungat cu usturoi, ca să nu se mai întoarcă dintre nevii moroiul! Ştiu oameni atât de performanţi în această îndeletnicire încât îmi vine să jur că aşa au rămas aşa din născare. Unii au progresat până într-acolo încât nici nu mai ţin minte cum să pună două paie cruce. Se zice că Mama Natură nu face salturi. Păi, şi de ce le-ar face, între noi fie vorba? Un cunoscut de-al meu îşi perfecţionase atât de mult tehnica de a zăbovi doborât de lene încât l-au confundat unii cu decorul din parc. Cred că acolo a şi rămas, uitat de timp şi de lume între cele mai vajnice boschete.

Cu gândul la primejdia de a pieri de lene ori de plictiseală, poate chiar de amândouă, noi, oamenii orientali am născocit câteva strategii decente şi eficiente de contracarare a efectelor adverse. O soluţie mai mereu la îndemână pentru a avea o viaţă lungă şi ferice ar fi să petrecem cât mai mult timp în vacanţe, pentru că vacanţele mari şi dese constituie cheia marilor succese. Se zice că în America, costurile medicale induse de mania de a munci pe rupte depăşesc suta de miliarde de dolari pe an. Prin urmare, e bine să fim precauţi şi să dăm vacanţelor o şansă, chiar dacă nu suntem pe de-a-ntregul convinşi că în acest fel ne scade dramatic hipertensiunea arterială. Mai apoi, e bine de ştiut că anturajul contează enorm. Degeaba te dai relaxatul relaxaţilor dacă toţi cei din juru-ţi se poartă ca un roi de albine injectate cu morbul hărniciei. În cel mai scurt timp cu putinţă, ulcerul tău va fi la fel de vioi ca al celorlalţi, nervozitatea ta se va aprinde mai iute decât o căpiţă de paie, iar nevoia de a da cu praf de trândăvie ucide orice muguraş de gând bun. Aşadar, prietene care ţii să trăieşti mult şi bine, bagă de seamă să te înconjori doar cu oameni care nu-s nici prea, prea, nici foarte, foarte, adică nici harnici de se sparie gândul, nici nătăfleţi de zile mari. În plus, ţine, te rog, minte că gimnastica, yoga şi desenul sunt activităţi terapeutice cu cert potenţial meliorativ.

Pentru a evita nenorocirile ireparabile ale surmenajului provocat de lucrul excesiv ori de abuzul delăsării fără margini putem adopta un program flexibil, atât de flexibil încât nici măcar cel mai versatil elastic să nu-şi dea seama că face concurenţă unui suflet molipsit de boala directorului. Vorba ceea: e adevărat că munca îl va ucide pe om, dar nici lenea nu stă tocmai de pomană.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi