Bruioane

1. Crezul anti-interbelic

Mă tot gândesc la politicienii români de stânga din generaţia veche – să-i zicem „generaţia Ceauşescu”. S-au născut în interbelic (Ceauşescu s-a născut în 1918, chiar la începutul interbelicului) şi şi-au trăit adolescenţa şi tinereţea (nu însă şi maturitatea) în interbelic. Cu toţii provin din medii sociale defavorizate şi cu toţii s-au raportat la interbelic ca la o catastrofă socială şi morală.

Au trăit pe viu ceea ce noi aflăm din cărţi mai ales după 2010: sărăcie cruntă (citiţi statisticile lui Murgescu), inegalităţi sociale colosale, analfabetism între 60% şi 40%, rată de urbanizare 24%, 80% din populaţie angajată în agricultură, un nivel înfricoşător de corupţie şi nepotism la nivelul PNL, al celorlalte partide „democratice” şi al administraţiei publice.

În consecinţă, proiectul lor politic era unul fundamental negativ: ieşirea din respectiva catastrofă morală şi socială – şi găsirea de soluţii astfel încât România să nu se mai întoarcă niciodată la situaţia din interbelic. Proiectului ăstuia o să-i zic „anti-interbelic”.

În ’44, când a început revoluţia lui, Ceauşescu avea 26 de ani. Îi înţeleg furia şi disperarea: în ’89, când a început revoluţia mea, aveam 22 de ani şi eram la fel de furios şi de disperat.

Când, spre sfârşitul anilor ’80, Ceauşescu ne asigura pe toţi că în România capitalismul se va întoarce doar atunci când o face plopul pere şi răchita micşunele – şi nici măcar atunci! – el nu se uita la viitor şi nici măcar la prezentul înconjurător. Se uita la trecut şi repeta crezul anti-interbelic al părţii de stânga din generaţia lui: never again! Mai bine mort decât capitalist!, cum ar veni.

Dar la sfârşitul anilor ’80 Ceauşescu nu se mai adresa generaţiei lui, deja îmbătrânite, ci unora care nu trăiseră în viaţa lor ororile interbelicului, care nu aveau ca experienţă directă decât ororile comunismului şi care, în plus, înghiţeau pe nemestecate mitologia filo-interbelică.

Într-o generaţie mai tânără, Iliescu a preluat crezul anti-interbelic al politicienilor mai vechi, iar asta se vede inclusiv în discursurile lui din anii ’90. Represiunea brutală a Pieţei Universităţii e ultima manifestare politică relevantă a acestui crez. După asta, proiectul politic generat de crezul anti-interbelic se stinge, pentru că pur şi simplu devine neinteligibil pentru nişte oameni născuţi în comunism.

Cu alte cuvinte, crezul ăsta moare ca orice crez, din lipsă de supravieţuitori – la fel cum va muri, cândva, şi proiectul politic născut din crezul anticomunist al generaţiei mele. Pentru cei născuţi după 1989, experienţele mele de viaţă din timpul comunismului devin din ce în ce mai neinteligibile şi mai lipsite de relevanţă. Şi e normal să fie aşa.

2. Despre ura de clasă

Din 1990 şi până prin 1996 (dar cu precădere din 1990 şi până în 1992) am avut ură de clasă dinspre săraci (şi „cinstiţi”) către bogaţi („moşieri”, „patroni”) asumată şi exprimată explicit de către deţinătorii puterii politice – şi promovată intens pe toate canalele de comunicare aflate la dispoziţia puterii politice. Pe atunci, poporul echivala încă cu „clasa muncitoare”, ca în comunism.

Desigur, am avut şi ura de clasă în sens invers, dinspre vechea clasă de mijloc din comunism (literaţi, intelectualitate tehnică, profesori, middle şi top management din întreprinderile şi instituţiile publice) – şi cu precădere dinspre cei între 20 şi 40 de ani din clasa asta – înspre muncitorime şi sărăcime. Dar tipul ăsta de ură de clasă era secundar, exprimat doar în câteva ziare şi reviste (22, Dreptatea, România Liberă, Viitorul). Era ura de clasă a bogaţilor neputincioşi, fiindcă puterea politică nu era la ei.

Din 2010 încoace avem ură de clasă dinspre bogaţi („educaţi”, „civilizaţi”, „întreprinzători”, „autonomi”) către săraci („asistaţi”, „proşti”, „leneşi”, „dependenţi”) asumată şi exprimată explicit de către deţinătorii puterii politice – şi promovată intens pe toate canalele de comunicare aflate la dispoziţia puterii politice. Din 2010 încoace, poporul a început să echivaleze cu „clasa managerială” şi sateliţii ei.

Desigur, avem şi ură de clasă în sens invers, dar ea e secundară. E ura sărăciţilor neputincioşi.

Ce vreau să spun cu toate astea? Că, desigur, incitarea la ură de clasă e întotdeauna condamnabilă. Dar, în funcţie de context, există uri de clasă mai condamnabile decât altele. În anii ’90, ura promovată de „comunişti” era cea mai condamnabilă, fiindcă ei aveau puterea şi îşi puteau transpune ura în politici publice. Din 2010 încoace, ura cea mai condamnabilă a devenit cea a „fasciştilor”, din aceleaşi motive.

Nu gust relativismul care pune semnul egalităţii între toate tipurile de ură la orice moment de timp. Asta mi se pare că e o tactică prin care se scuză ura mainstream, care e propovăduită, cultivată şi amplificată de deţinătorii puterii.

Deşi, repet, ambele tipuri de ură sunt condamnabile, ura celui care deţine puterea e întotdeauna mai periculoasă decât ura celui lipsit de putere. Şi, mai periculoasă fiind, trebuie combătută mai mult. Mai ales atunci când deţinătorul puterii suferă, paradoxal, de sindromul cetăţii asediate (după modelul „am câştigat majoritatea, dar nu am câştigat încă puterea”).

Sorin Cucerai este traducător şi publicist