Caută 
1 MIN
Video
Nu mai ştiu pentru ce coborâsem în pivniţă (după vin sau după cartofi, pentru că altceva n-am acolo) şi uitându-mă eu după broasca râioasă brună care vieţuieşte de ceva ani acolo, am văzut-o! Nu, nu broasca, ci butelca! Răsturnată lângă zid, într-un colţ sub Appelbatt (cum îi zicem în săseşte patului de mere), în aşa fel încât să pară întreagă. Uau, mi-am zis, ce faină îi, cum de n-am văzut-o până acum?
Evident, am fost puţin dezamăgit, când am constatat că e spartă, dar forma ei fiind intactă, am dus-o afară, am spălat-o şi graţie spărturii laterale puteam introduce în ea o lumânare. Ce mai, un suport practic şi decorativ pe deasupra.
Rămânea enigma: cum va fi ajuns ea la noi în pivniţă, căci, rezonam eu, pe la ţară, zău aşa, cine bea lichior scump? Căci, la aşa butelcă arătoasă ca un glob cu gât, pe care sus e inscripţionat în sticlă LIQUEUR, nu putea fi vorba decât de-o băutură fină, scumpă, nu? Desigur, ar exista o explicaţie: în 1929, bunicul din partea mamei a devenit primar al satului, iar ca primar, mai ştii, va fi primit cadou taman butelca asta!?
Alt mister, desigur, marca: în stânga spărturii a rămas din inscripţia mărcii CĂ, în dreapta lui un ĂR. Eu unul n-am găsit decât o singură variantă posibilă de nume: CĂLUGĂR.
Am fotografiat sticla spălată şi transformată, zic eu, într-un original suport de lumânare şi am pus poza pe Facebook. Sperând că, cine ştie, poate recunoaşte cineva butelca şi ştie ce marcă de lichior va fi (fost), căci în prima instanţă căutările mele pe net n-au dat rezultate. M-am trezit cu un comentariu de la scriitorul şi traducătorul norvegian Steinar Lone, în care oferea o posibilă pistă – marca maghiară Unicum, un bitter al distileriei maghiare Zwack îmbuteliat tot într-un fel de butelcă, doar că aceasta-i plat-rotundă, nu globulară.
„Poate o variantă?”, s-a întrebat Lone.
„Nu prea cred”, i-am răspuns, „nu se aseamănă decât vag sticlele, iar CĂ şi ĂR nu merg cu un lichior … maghiar.”
Arheologie de ocazie
„Na, să dăm de minune!”, ar fi zis mama. Exact aşa, în limba română. Asta dacă ar fi considerat întâmplarea una demnă de atenţie. Altfel, mi-ar fi zis sec: „Tu faci numai lucurui inutile!”
Zilele trecute, joi, mai exact (cum ar veni: în data de 13 august 2020), trăgându-mi sufletul la masa improvizată în mijlocul curţii sub bolta umbroasă compusă dintr-un nuc şi nişte vişini şi rehidratându-mă cu o bere rece (după ce cosisem pe şi sub râpă), mi-au căzut ochii pe enigmatica sticlă. Şi admirându-mi eu butelca ochioasă găsită în pivniţă sub Appelbatt (care pat de mere n-a mai văzut, desigur, mere puse în pivniţă pentru iarnă de vreo treizeci de ani), mi-a trecut mie prin minte ideea că, hm, ce-ar fi, frate, să găsesc şi ciobul lipsă pe sub şubrezenia ceea de pat de mere?
A doua zi, deci în data de 14 august 2020, mi-am zis, gata, hai să scot naibii putregaiul de pat de mere şi restul de sticle de dedesubt. Şi, ce să vezi, am găsit ciobul lipsă, de m-am simţit ca un arheolog (arheologul şi scriitorul Cătălin Pavel cred că ştie cel mai bine sentimentul), am mers la troaca de la fântână, am spălat ciobul şi am dezlegat enigma: LIQUEUR CĂLUGĂR FRONIUS!
Pac, poză cu butelca restaurabilă (ciobul e aproape întreg şi ar putea fi lesne lipit la loc) şi postare pe Facebook. „Încă n-am căutat detalii despre marcă şi producător, dar astea-s, momentan, detalii”, am rezonat eu, printre altele, emiţând însă şi părerea că „între noi fie vorba, cred că e ceva săsesc/ ardelenesc din interbelic”.
Apoi am trecut la cercetat netul. Măcar aveam acum după ce căuta. Dar am avut ceva de săpat, până ce-am găsit prima informaţie pe un document pdf de la Arhiva Naţională:
„SERVICIUL ARHIVE NAŢIONALE ISTORICE CENTRALE – BIROUL ARHIVE ECONOMICE – INVENTAR FOND – CASA DE ADMINISTRARE ŞI SUPRAVEGHERE A BUNURILOR INAMICE (C.A.S.B.I.) – DOSARE PERSOANE JURIDICELITERELE: F, G, H, I, Î, J, K, L, M, N, O – Volumul II (…)”
La poziţia 199 lit. F, jud. Sibiu, poftim, am găsit că-i vorba de „FABRICILE LUDWIG FRONIUS S.I.N.C. – Fabrică de lichior, oţet, ape gazoase, Sibiu, str. Rotarilor nr. 43, jud. Sibiu”!
Între timp, ce să vezi, prietenul Laurenţiu Constantin (fost coleg de cameră şi de Dialog în studenţie) cercetase şi el cazul şi găsise, pe lângă datele de mai sus şi că în „1863 acest Ludwig Fronius deschidea prima fabrică de oţet din Sibiu”, indicându-mi sursa: patrimoniu.sibiu.ro. „Mai caut să văd dacă s-a apucat de spirtoase înainte sau după oţet!”, a mai comentat el hâtru.
Acum, mai aveam de lămurit treaba cu ciudata asta de CASBI. Totuşi. Auzi: Casa de Administrare şi de Supraveghere a Bunurilor Inamice! Ei bine, zice ro.wikipedia.org, CASBI asta „a fost înfiinţată pe baza Legii nr. 91 din 10 februarie 1945”. A-ha. Deci aşa. Mda, pe lista de inventar de mai sus tare multe firme („bunuri inamice”) aveau nume nemţeşti sau ungureşti. Nu mai intru în detalii, că de-acum articolul meu riscă să devină un studiu de istorie. Atâta, doar: CASBI a fost înfiinţată de Guvernul General Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945, „ultimul guvern democratic al României până la Revoluţia din 1989”, conf. Wikipedia). Mie mi se pare limpede că acea lege va fi fost practic primul pas spre naţionalizarea care urma să vină.
Şi uite aşa, am ajuns de la un obiect aruncat cu decenii-n urmă sub patul de mere din pivniţă la istoria mare şi dureroasă.
Ca să închei totuşi într-un ton mai puţin grav, iată ce mi-a sugerat scriitorul Dumitru Ungureanu pe Facebook: „Poţi lipi ciobul şi ai refăcut istoria la propriu!” Eu: „Mda, dar asta-i dilema: dacă restaurez sticla, n-o mai pot folosi ca suport-decor de lumânare. Mă mai gândesc. Oricum, lipiciul necesar ce-l am la Amnaş s-a uscat…”
„Atunci, lipeşti ciobul pe fund, drept suport la lumânare şi ai deja o operă de artă modernă!” Ar fi şi asta o variantă. Dar parc-ar fi păcat, nu?
Michael Astner este poet, traducător şi publicist
