Ca şi impresie (sic!)

Există o ipoteză în lingvistică (Sapir-Whorf) ce spune cu dovezi convingătoare că limba determină în mare măsură modul de gândire al unui individ, respectiv al unei naţiuni, întrucât cele două sunt indisolubil legate şi interdependente. Pe scurt, cu cât o limbă este mai rigidă, mai săracă în vocabular, mai primitivă, cu atât persoana care o vorbeşte este mai involuată în mentalitate, mai lipsită de creativitate, mai refractară la nou, mai redusă spiritual etc. Exemplele sunt nenumărate, începând cu limbile de largă circulaţie cum sunt engleza, franceza ori germana, considerate dintre cele mai evoluate şi complexe ca şi popoarele ce le vorbesc, şi terminând cu diverse dialecte din Africa sau Pacific, de pe teritorii scufundate de mii de ani în sărăcie şi înapoiere.

Limba română este undeva la mijloc, ca în toate cele. E o limbă relativ nouă, dar care a acceptat influenţe diverse din alte limbi, ceea ce a salvat-o oarecum de la o izolare totală, a forţat-o să evolueze, dar care a aruncat-o, de asemenea, în extrema cealaltă, la fel de periculoasă, aceea a imitaţiei. Vorbitorii ei, românii, sunt pe măsură, nici „prea-prea, nici foarte-foarte”. Aceasta poate fi în unele cazuri o calitate, dar în cazul de faţă este mai degrabă un defect, pentru că personalitatea lor şi a limbii a fost şi este mereu prea uşor influenţată de orice vânt care adie din orice direcţie.

Un lucru e cert însă şi provine tocmai din acel caracter uşor labil pomenit mai sus: românii au fost mereu snobi. Indecişi, nesiguri în aproape tot ce făceau, au admirat tot timpul pe alţii pe care i-au considerat mai buni, mai interesanţi decât ei şi au încercat cât de mult au putut să îi imite, uneori în cel mai grosolan mod, fără să mai treacă prin niciun filtru propriu, naţional, informaţiile. Sunt bine ştiute modele pe care le adopta rapid limba română de fiecare dată când elita scotea capul în lume sau era dominată de venetici mai mult sau mai puţin cotropitori: moda latină, moda greacă, turcă, rusă, franceză, maghiară, iar astăzi, trăim în plină modă anglo-americană. O modă pur românească n-a fost niciodată.

Din acest motiv al neîncrederii în sine şi în calităţile evidente pe care le avem, au apărut mereu tot felul de aberaţii lingvistice, cea mai des întâlnită şi iritantă, din punctul meu de vedere, fiind astăzi ticul lui „ca şi” în loc de simplul şi corectul „ca”. Toată lumea foloseşte pe „ca şi” crezând că evită o cacofonie, care de cele mai multe ori nici nu există, sau pentru că sună mai stilat, mai mişto, mai „academic”, adică din snobism. În realitate este o simplă stupizenie lingvistică, la fel de greşită ca orice altă plesneală peste gură la propriu şi la figurat.

Formaţia de muzică Taxi are o piesă dedicată acestei greşeli gramaticale şi e atât de bine scrisă, încât merită pomenit aici măcar începutul ei: „Dragii moşului, veţi asculta acum povestea lui «ca şi»: A fost odată ca şi niciodată o ţară populată de păsări. Într-o seară, la o emisiune moderată de o potârniche, fu invitat un canar. La un moment dat, potârnichea îl întrebă: – Dumneavoastră, ca canar, ce părere aveţi despre situaţia din ţară? Canarul, sesizând cacafonia, răspunse: – Eu, ca şi canar, cred că nu e bună. Din acea seară, dragii moşului, toate păsări…, mă rog, aproape toate păsările îl iubiră pe «ca şi»”.

Ca să lămurim repede problema, fără a intra în detalii stufoase de specialitate, pe înţelesul tuturor şi ignorând o serie de alte excepţii care ar încurca lucrurile, formula „ca şi” este folosită corect în locul lui „ca” doar atunci când poate fi echivalentă cu „la fel ca” (ex. „Gigi este bâlbâit ca şi mama lui” sau „PNL-ul se face de râs ca şi PSD-ul”). În  rest e trasă de păr. Iar cacofonia nu e o greşeală gramaticală, doar stilistică, n-o să vă taie nimeni capul, dacă mai scăpaţi câte una, în schimb veţi deveni penibil încercând să o înlocuiţi cu niciodată scuzabilul „ca şi”. De altfel, în limba română sunt cacofonii la tot pasul care chiar s-au oficializat, şi nu par nimănui ca (şi?) un cataclism, vezi „biserica catolică”, „muncă calificată”, „marca comercială” etc. Îi sună cuiva atât de oribil Ion Luca Caragiale? Mie nu, şi mai mult ca (şi?) sigur nici lui. Nu a fost niciun deştept până acum care să bage un „şi” între ele, dar la cum „evoluează” lucrurile, mă tem că va apărea şi asta într-o zi. Vom avea „Ion Luca şi Caragiale”…

Cei care cred că par mai stilaţi folosind „ca şi” peste tot nu fac altceva decât să arate că sunt needucaţi, snobi, lipsiţi de discernământ lingvistic, agramaţi, uneori căzând chiar în ridicol.

Cu câteva zile în urmă, de pildă, am auzit o alocuţiune a Ministrului Dezvoltării care începea cu hilarul: „Ca şi reprezentantul Ministerului Dezvoltării…” Ce să înţeleg de aici în mod logic, eu ca (şi?) ascultător, că a mai fost cineva de la respectiva instituţie înaintea ministrului însuşi, care era adevăratul reprezentant, iar el, cel de acum este doar unul care se bagă în seamă la urmă, ca (şi?) un limbric?

Ce să mai zic de primarul de comună care s-a trezit vorbind „erudit” în faţa presei: „Oamenii să ştiţi că s-au speriat şi au luat lucrurile ca şi atare…” Nu pot exista comentarii la asemenea trăsnaie. Ce impresie poate să îţi facă un edil care scoate aşa grăunţe printre dinţi? Rămâne doar speranţa că este în compensaţie un manager foarte bun şi un organizator genial, dar, dacă e la butoane la fel cum vorbeşte, vai de mama şi de cetăţenii localităţii lui…

Să spunem însă că uneori chiar şi un ministru are o scuză, dacă e din alt domeniu decât educaţie/învăţământ/cultură (ex. agricultură), dar sunt nepermis de mulţi oameni cu studii de specialitate care se pretind cultivaţi, educaţi şi care s-au pomenit cu acest tic lingvistic oribil de care nu mai pot scăpa nici în ruptul capului. Asta nu poate trăda decât o gândire la fel de greşită, mai ales dacă rosteşti porcăria în mod repetat, trădând faptul că nici nu mai ştii ce spui cu adevărat.

Nu demult am văzut pe un site de socializare tot felul de comentarii despre FILIT, renumitul deja festival de literatură de la Iaşi. Un presupus mare cunoscător în domeniu, om care părea la prima vedere erudit până în măduva oaselor, care ştia tot ce-i în lună şi în stele, care vorbea despre toţi scriitorii şi traducătorii ca (şi?) despre prietenii lui cei mai buni pe care îi citise din scoarţă în scoarţă, începe în mod magistral un comentariu cu pârţul „stilistic”: „Ca şi impresie,…” Mai are rost să urmăreşti ce scrie omul ăla în continuare? Absolut deloc. Atât de mult poate ştirbi încrederea în cineva un simplu cuvânt aruncat unde nu trebuie şi, mai cu seamă, din postura unui avizat în domeniu. Tot ce va spune el după aceea va părea fără fundament, fără consistenţă, dubios, lipsit de valoare, chiar fals. Pe marginea unei prăpăstii să fii, pe punctul de a cădea şi a te fărâma în bucăţele, dacă vine unul şi îţi întinde mâna zicând: Am venit ca şi ajutor! Mai bine dă-ţi drumul în hău, că ai şanse mai mari de salvare de la o rădăcină de iarbă decât de la acela.

Briscan Zara este scriitor şi publicist