Calea spre beatificare

Domnia legii fusese abolită cu ani în urmă, când insignifianţii comunişti autohtoni susţinuţi de armata şi instructorii sovietici au instituit arbitrariul. Oamenii declaraţi potrivnici regimului dispăreau fără urmă, de regulă în toiul nopţii, astfel ca taina să întreţină spaimele colective. Şi totuşi în acea zi era şi o noutate: pentru prima dată în istoria noastră un preot catolic era condamnat la moarte şi executat. Încă nu se iviseră zorii când în celula de la Jilava a tânărului preot Dumitru Matei a intrat comandantul care l-a înştiinţat că sentinţa va fi executată imediat. Din clipa în care a fost arestat, preotul nu a încetat să se roage şi să spere într-o minune. Doar slujise ţara, biserica şi credincioşii aşa cum ştiuse mai bine şi îl învrednicise Dumnezeu, neezitând să meargă nici în războiul din Răsărit, pentru a oferi mângâiere sufletească şi speranţă ostaşilor încrezători că lupta lor împotriva barbariei atee este plăcută lui Dumnezeu. La fel ca el au crezut sute de mii de tineri ostaşi care au murit mângâiaţi de gândul că slujesc patriei şi credinţei.

Toate amintirile lui dragi şi toate clipele de cumpănă din scurta sa viaţă s-au învălmăşit înnebunitor în cele câteva minute pe care le mai avea de trăit. Minutele acelea în care a străbătut culoarele sinistrei închisorii se vor fi părut o veşnicie. Nu vom şti niciodată ce trăiesc condamnaţii la moarte în ultimele lor clipe. Istoricii consemnează aceste fapte cu o anume detaşare statistică, ce porneşte de la constatarea că ele sunt oarecum locuri comune în istoria lumii. De aceea înclin să cred că e nevoie de conştiinţa tragică şi de geniul unui Dostoievski cel înviat din morţi, din Amintiri din casa morţilor.

Dar tânărul preot Dumitru Matei nu trăise în zadar şi desigur fusese plăcut lui Dumnezeu, de vreme ce înfăptuise atâtea lucruri frumoase, ca vicar la Parohia Romano-Catolică din Iaşi, ca responsabil naţional pentru distribuirea Ajutorului Catolic American în anii cumpliţi ai foametei, ca împuternicit diecezan pentru repatrierea prizonierilor de război germani veniţi din lagărele sovietice, ca duhovnic pentru bolnavii din spitalele din Iaşi şi consilier al Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, dar mai ales ca ofiţer în Armata Regală Română pe frontul rusesc. Dăruise alinare spirituală miilor de coreligionari de pe front, unde văzuse pe viu grozăviile ateismului bolşevic şi nu ezitase să-şi rişte viaţa ajutând ofiţerii germani încartiruiţi la Iaşi. Tinereţea i-a dat curaj, iar credinţa neţărmurită i-a conferit tărie de caracter. Şi totuşi frica îi însoţea pe oameni în acele vremuri de cumpănă, devenind oarecum a doua lor natură. De aceea a ales şi el să se ascundă aproape un an. Va fi contat în această hotărâre faptul că iubitul său ierarh, Fericitul Anton Durcovici, cel care îi încredinţase toate misiunile importante, fusese răpit în 26 iunie 1949 de către agenţii Securităţii în plin Bucureşti. Istoria se joacă adesea cu destinul oamenilor. La câteva luni distanţă, în ziua de 10 decembrie 1951 murea prin înfometare, la Sighetul Marmaţiei, Fericitul Anton Durcovici. Măcar l-au ferit de priveliştea plutonului de execuţie…

Vredniculpreot Dumitru Matei nu ştia că în anul care s-a ascuns fusese în permanenţă filat de agenţii Securităţii, care instituiseră o adevarată vânătoare de vrăjitoare şi care îl vor „onora” prin atribuirea numelui său lotului celor 11 colegi de credinţă şi de carceră. Aşa a intrat în istorie „lotul Matei”, la fel ca mai apoi „lotul Noica” şi altele. Probă că personajele aveau notorietate. Sau, ca să fim mai exacţi notorietatea lor era utilă regimului pentru a induce spaima. Misiune pedagogică a la Makarenko, cum s-ar zice. Sau pedagogia crimei pe înţelesul tuturor. Dar procesul trebuia construit convingător. Şi atunci a intervenit cu tuşa lui înmuiată în veniniul răzbunării de clasă, temutul ziarist şi zelosul executant Silviu Brucan. El a orchestrat, la fel ca şi în cazul Iuliu Maniu, o campanie de presă menită să pregătească publicul pentru un final inevitabil. Cronicarul morţilor anunţate are pe conştiinţă un şir lung de victime nevinovate. Nu şi-a mărturisit niciodată păcatele, nici măcar în anii târzii, când a fost contemporan cu noi.

Dar semnalul trebuia să fie încă şi mai spectaculos. De aceea lotul Matei a fost lipit de o putere străină cu interese istorice în România modernă, şi anume Franţa, ajungând ca în final să fie declarat procesul spionilor şi trădătorilor de la Legaţia Franţei din Bucureşti.

Anii au trecut, iar peste amintirea preotului Dumitru Matei s-a aşezat lespedea uitării. Doar deţinutii politic mai vorbeau în şoaptă despre soarta tânărului preot de la Iaşi. De la venerabilul istoric AlexandruZub, victimă el însuşi a regimului, am aflat şi eu pentru prima dată despre Dumitru Matei. Şi tot de la domnia sa ştiu că ecoul execuţiei a fost viu în toţi anii Gulagului, numele lui fiind evocat cu pietate şi salvat în memoria secretă. Iar amintirile istoricului se înecau în lacrimi…

Dar Dumnezeu îi iubeşte pe oamenii cu memorie vie, întrucât ea este expresia demnităţii cu care tot El ne-a înzestrat, spre a nu uita că ne-a făcut liberi şi nu supuşi, iar preţul libertăţii poate fi adesea sacrificiul suprem. Sub acest semn de credinţă a început la Iaşi, în anul 1993, cu binecuvântarea Preasfinţitului Petru Gherghel cercetarea cauzei preotului-martir Dumitru Matei. În 16 decembrie 2021, Cardinalul Marcello Semerano, prefect al Dicasterului pentru Cauza Sfinţilor a autorizat cercetările cu privire la „viaţa, martiriul, faima martirului şi a puterii de mijlocire ale Slujitorului lui Dumnezeu Dumitru Matei”. În acest temei s-a constituit la Episcopia Romano-Catolică de Iaşi Comisia diecezană pentru cercetarea vieţii şi a martiriului preotului. În 21 februarie 2022 s-au înmânat numirile din partea Preasfinţitului Iosif Păulet şi depunerea jurământului pentru respectarea adevărului istoric.

Sunt aproape 30 de ani de când o echipă de cercetători ai istoriei bisericeşti de la Episcopia Romano-Catolică din Iaşi a perseverat şi a învins oprelişti inimaginabile reuşind să adune un volum uriaş de informaţii care probează arbitrariul politic al procesului „lotului Matei” şi al sentinţei de condamnare la moarte. Justiţia pământeană e oarbă din nou, refuzând deocamdată o reparaţie istorică. Dar martirii nu sunt „salvaţi” de sentinţe judecătoreşti, întrucât sacrificiul lor este dincolo de timpul lumii, înscriindu-se în timpul divin.

Însă revelaţia faptelor martirului nu ar fi posibilă fără lucrarea oamenilor. Iar aici trebuie să-i aşezăm în faţă, după cuvenitele-i merite, pe istoricul Dănuţ Doboş, care a investigat ani în şir arhivele şi a scris povestea acestui caz într-o carte remarcabilă cu titlul Preot Dumitru Matei. Erou şi martir al credinţei, Editura Sapienţia, Iaşi, 2022. Vă asigur că se citeşte ca un roman, cu sufletul la gură şi cu respiraţia tăiată. În final merită să mai reamintesc temeinicia investigaţiei arhivalice şi pasiunea cercetătorului încredinţat de stringenţa restituirii demnităţii omului în istorie.

Mihai Dorin este istoric şi publicist