Când nici ascultarea nu mai e ce-a fost

Atunci când comuniştii au ajuns la putere, băieţandrul S. a avut confirmarea achiziţiilor pedagogice premonitoare, ascultarea devenind soluţia salvării. Ce s-ar fi făcut el dacă nu ar fi crescut în duhul acesteia? Ar fi vorbit neîntrebat despre cine ştie ce mofturi cu privire la libertate şi ar fi primit ani grei de temniţă, precum li s-a întâmplat unora dintre colegii lui de generaţie. Sărmanii! De ce nu-şi vor fi ţinut gura, de vreme ce prezenţa soldaţilor ruşi era semnul clar că soarta noastră depinde tocmai de… ascultarea de stăpânul bolşevic? Confirmat masiv de istorie, tânărul S. se considera binecuvântat de ascultarea pe care i-au inoculat-o pedagogii lui din familie şi societate. Devenea cu fiece zi un om împlinit şi fericit că destinul i-a hărăzit ascultarea/supunerea necondiţionată. Viaţa lui curgea împăcată şi calmă, precum curgerea implacabilă a râului leneş din satul copilăriei. Când a descoperit farmecul discret al acestei metafore, S. a fost încântat de harul lui poetico-pedagogic şi nu i-a fost greu să găsească şi corespondentul ştiinţific în celebrul Poem pedagogic a lui Makarenko.

Ce frumoasă e lumea nouă?, rostea adesea cu glas tare tânărul S., astfel încât să-l asculte şi alţi semeni. Nu trecea o zi fără să afle ce-au mai păţit colegii lui neascultători. Unul a ajuns la puşcărie chiar în pragul examenului de maturitate, doar pentru că a ascultat Europa Liberă.

În armată, S. a înţeles şi mai bine că a fi ascultător este cea mai sigură cale de a fi împlinit şi promovat. S-a lipit de acest ideal de viaţă şi a făcut legământ cu sine că va fi mereu ascultător. S-a întors acasă după 3 ani de cătănie, cu un grad frumos, care a devenit garanţia angajării într-un post fără bătaie de cap. Apoi, pronia cerească i-a mai dăruit o comoară pe măsura aşteptării: o nevastă, autentic pedagog al ascultării.  „S., fii atent cu cine şi ce vorbeşti! Tu eşti cinstit şi nu vezi câţi oameni răi sunt. Nu deschizi gura, nu ai păreri personale! Iar dacă trebuie să scapi de insinuările vreunui provocator spui răspicat: partidul are mereu dreptate. Noi putem greşi, dar partidul niciodată! O să avem copii, vrei să rămân singură pe lume, ca nevasta lui L., cel cu gura mare?”

Vremurile au trecut, comunismul s-a dus dracului, dar domnul S. a supravieţuit solemn şi împăcat cu soarta. S-a liniştit atunci când l-a văzut la televizor pe tovarăşul/ mă rog, domnul Iliescu, promiţând că va dezîntina „nobilele idealuri ale comunismului”. Iar atunci când a spus că va fi preşedintele „liniştii noastre”, bătrânul de acum domn S. a mai trăit o revelaţie: da, toată viaţa lui de ascultător cuminte este un model demn de urmat şi de copiii şi nepoţiii lui. Aşa de călit a ajuns venerabilul domn S., încât nu a suferit atunci când a căzut şi domnul Iliescu. „Nu-i nimic, şi-a zis, o să asculţi şi de urmaşul lui şi de toţi cei ce vor mai fi. Că de fapt eu sunt mai tare decât împrejurările, sunt chiar o stâncă de statornicie!” S-a împleticit un pic la Iohannis, întrucât i-a fost ceva mai greu să-i spună pe numele nemţesc, dar şi-a revenit degrabă, a făcut exerciţii de dicţie şi l-a acceptat ca pe toţi ceilalţi, netulburat în statornicia lui de ascultător profesionist, aşa cum se descrie în dialogul cu sine domnul S.

În fine, a venit şi vremea lui Covid Vodă. Nimeni nu era mai pregătit în tot ţinutul să răspundă provocării perfidului inamic. Când a aflat că trebuie să fie ascultător, domnul S. a hotărât să ducă la perfecţiune idealul pedagogic de o viaţă. S-a baricadat în casă, a tras obloanele, a închis televizorul atunci când s-a convins că unele zvonuri i-ar putea zdruncina echilibrul clasic al ascultării, mâncând doar din rezervele adunate şi apelând abia într-un târziu şi numai după ce a căzut leşinat în una din zile, la serviciile unui nepot care i-a băgat prin crăpătura uşii ceva merinde. Eroare fatală! După vreo săptămâna, pe domnul S. a început să-l doară capul şi să-i curgă nasul. A chemat salvarea. Fatalitate, numele tău e neascultarea! Chiar nu mai putea răbda ascultător câteva zile? Sentinţa a venit ca o ghilotină: covid! A fost băgat într-o cutie caraghioasă şi dus la spital. Doamna S. sta în pragul casei şi privea după salvarea cu alarma ei tânguitoare. Totul părea că s-a prăbuşit. Însă mai mult decât tristeţea era nedumerirea, uimirea şi revolta că aceasta i s-a întâmplat tocmai lui S. Dilemele s-au spulberat însă atunci când doamna S. a ajuns la singura concluzie logică şi legitimă: nici ascultarea nu mai e ce-a fost.

Mihai Dorin este istoric şi publicist