Când vine primăvara…

Primăvara vine şi pentru om, pânăşi pentru cel mai păcătos dintre oameni: confuz, nesăbuit, adesea desfrânat, plicticos de conştiincios şi mediocru, ori vai! diabolic… în fine; pentru omul care nu-şi dă seama de multe ori cât de luminoasă poate fi viaţa. Primăvara tocmai acest lucru ni-l spune: Ce sfântăşi hăruită de Dumnezeu estefrumuseţea lumii, cu Începutul! Are a face aceasta cu „certitudinile” omeneşti, cu averile, cu raţiunea cea tăioasă? Nu! Totul e etcaetera dincolo de primăvară!

Cînd vine primăvara, Mama Glie, cum îi spuneau cei vechi, îşi desface sînul. Totul se deşteaptă, înverzeşte, învie. Simţi în suflet dorinţe nelămurite, fericiri nedefinite. Îţi vine să faci prostii şi nici nu-ţi pasă? Îţi vine să umbli aiurea, să cauţi aventura, necunoscutul şi să bei primăvara ca pe un elixir dătător de viaţă. Te cuprinde un spirit uşor, nepăsător, îţi vine „să laşi baltă toate interesele”, iar mediocritatea cotidiană îţi devine atât de plăcută.

Odată cu primăvara, un şuvoi de sevă îmbelşugatăşi caldă îţi curge prin vine, încât te simţi ca în vremurile gentilice, mai aproape de fratele urs ieşit din bârlog sau de fratele stejar pe ramura căruia pocnesc mugurii lăstarilor. Te culci devreme şi te scoli târziu, îmbătat de miresmele din aer. Te scoli în noaptea misterioasă, înainte de revărsarea zorilor, şi asculţi foşgăiala făpturilor aerului, pământului şi subpământului, foşgăiala vieţii. O boare umedă adie din când în când şi fiecare zgomot cât de mic pare că se încrustează în văzduhul neclintit. Te cuprinde o uşoară somnie, dar zarea se rumeneşte. Începe să sufle adierea zorilor şi, liniştit, se înalţă soarele purpuriu. În zare se întunecă păduri, sclipeşte iazul, aureşte satul. Graurii pun stăpânire pe salcie, vrăbiuţele reîncep certurile nesfârşite pe teme familiale, iar privighetorile uită să mai tacă. Pe drum se aud glasuri somnoroase. Inima ţi se avântă ca o pitulice scăpată din captivitate şi ieşi bezmetic, fără săştii încotro te duci.

În dimineaţă de primăvară, rămâi cu ochii pierduţi în întinderea albastră a cerului strălucitor, despovărat de norii iernatici. Bei bere la terasele deschise pe stradă. Oh, dezmăţul onest şi destul de insignifiant în definitiv de a bea bere cu guler la terase, din halbe pântecoase, presărând sare pe buza halbei – supremă fericire! Şi ai sentimentul, mai degrabă instinctul, puţintel melancolic, care te împunge precum un ac bont, că existenţa piere odată cu viaţa ta. Sigur, existenţa continuă o veşnicie, dar cui îi va mai păsa, când tu nu vei mai fi!

Când vine primăvara, oamenii întâlniţi pe stradă parcă-s mai veseli, te saluţi cu vecinii ca şi cu nişte fraţi buni. În lumina caldă a primăverii pluteşte peste tot o boare caldă de nepăsare şi dragoste. Femeile în bluze luminoase şi străvezii îţi lasă în suflet şi în trup ceva greu de definit, ceva de neuitat. Rămâi cu senzaţia că ai trecut pe lângă fericire, că ai păşit pe lângă acel „un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum”, invocat de Poet. Duioşia lor ascunsă, pasul molatec sau fulgerarea din ochi îţi tulbură inima.

În zilele de primăvară, te apucă„toanele” muncii, faci planuri şi ai gânduri măreţe, mai multe ca în restul anului. Pui în grădină roşii şi mai timpurii,şi mai târzii, castraveţi sau busuioc, răsaduri aduse din piaţă. Din fericire, oamenii de la ţară vin în continuare cu răsaduri în pieţe. Cât or mai veni! Ai săpat de as-toamnă, pământul e foarte bun, „ca untul”, cum se zice. Apoi prăşeşti puţin, tai buruienile înainte de a sădi. Uzi apoi totul. Stropeşti zilnic, dimineaţa şi seara, ceea ce a ieşit din pământ: pătrunjelul, care a făcut patru frunzuliţe deja, salata verde, mărarul şi tot felul de flori. Uite, zorelele, cărora le mai spui „bună-dimineaţa”, sunt în două frunze.

Toate ies în lumina vieţii, când vine primăvara. A ieşit şi cimbrul, dar e prea mic ca să-ţi dai seama – e cimbru sau nu! Cartofii se iţesc şi ei, fasolea încă nu. Oastea porumbului a ieşit din pământ câtă frunzăşi iarbă. Floarea-soarelui e de-un deget înălţime. Poţi povesti cu Sora-Soarelui, aşa ca „duduia” Lizuca când merge la bunici. Ceapa şi usturoiul sunt mari deja. O, dar să nu uiţi de loboda violacee, de foile lucioase de hrean, de aromatul leuştean sau de mirabilul haţmaţuchi.

Ce privelişte! Totu-i proaspăt ca un cozonac de Paşti. Cât de intens îşi zvâcneşte pieptul, cât de sprinten ţi se mişcă trupul! Şi simţi, de eşti la sat sau chiar de te-ai mutat la oraş, între pereţii caselor peste case numite blocuri, învăluirea suflării proaspete a primăverii, adulmeci prin toţi porii tresăltarea pământului, pământul cel bun, sănătos, frumos şi verde, pe care îl vom îngrăşa cu trupul nostru într-o bună zi. Dar cui îi pasă? E primăvară!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video